Evaluare

Timp! Mult timp pierdut cu alte cotidiene…
Am ajuns la concluzia că nici măcar nu mai știu să întrebuințez corect blogul, paginile…mă uit ca tâmpa la stele…
Ne-am risipit care încotro, mulți din cei cu care mai aveam contact pe aici sau pe blogurile lor, au dispărut cu tot cu bloguri, alții le-au șters, nume-nickuri nu mai există, Fb ne-a captat complet sau pur și simplu, cheful a dispărut.
Ne-am împrăștiat pe alte grupuri, nu mai ținem contact, ne-am răcit, ne-am îndepărtat…
Și mereu găsim scuze!
Avem viață în offline, avem viață privată, avem…avem sau nu avem…nu mai găsim așa de important să ne împărtășim gândurile, fanteziile, tristețile sau bucuriile.
O postare scurtă sau mai amplă pe Fb și gata, s-a rezolvat…
Mă uit în prezent, mă uit la trecut și mă uit cu oarecare regret…cum eram, ce făceam, ce scriam, cum gândeam…
Mă simt oarecum frustrată că nu mai pot, că nu mai vreau, că nu mai simt!
Ba simt! Simt din plin, dar am evoluat oarecum, gândesc în alt mod, am idei și gânduri care mi-ar îndepărta și ultima fărâmă de cititori pe care îi mai am…sau poate nu!
Sunt ceva mai spirituală, însă la un mod neînțeles de foarte mulți dintre ,,normali,,.
De-a lungul timpului, mi-am pus repetat întrebări despre multe lucruri, despre noi ca omenire, despre viață în general.
Cu timpul , am ajuns la concluzia că doi plus doi nu face neapărat patru…dacă vreți să înțelegeți unde ,,bat,,…
Cu timpul am ajuns la concluzia că nu trebuie să mă raportez neapărat la normal și că ,,supunerea,, mondială e doar tacită, poate acceptată, însă nu neapărat înțeleasă și aprobată…
E că nu ați înțeles nimic?
La mine e doar începutul , cu siguranță va continua…

 

Actualitate…

Sunt atât de activă în viața de zi cu zi încât am devenit aproape inactivă aici.
Nici nu știam că a trecut o jumătate de an de când nu am mai postat.

Viața se derulează pe făgaș normal, cu suișuri și coborâșuri exact cum trebuie să fie. Nu aș putea să mă plâng de nimic, am un Wohnung (apartament), am un partener de viață, am un job, am un fiu alături de mine, care încet, încet își croiește o viață normală…
Dar ce ne-am face dacă ar fi numai așa? Cam plictisitor…
În ultimul timp…nu, în ultima perioadă, pentru că timp nu prea am și când am îl zac…deci, în ultima perioadă viața a fost destul de palpitantă.
Am un job care mă solicită extrem de mult, ca de altfel pe toți care lucrează în domeniu și care nu mă lasă să respir destul. Lipsa de personal este acerbă și majoritatea care termină o școală medicală aici în Germania, nu practică foarte mult meseria pentru că urmează mai departe o carieră. Jobul, din punctul lor de vedere este prost plătit și au multe nemulțumiri. Acum eu ce să zic? Cam așa este, raportat la ce facem, nu suntem chiar bine plătiți, însă eu personal nu mă plâng pentru că am destule lacune. Datorită faptului că tot nu reușesc să stăpânesc toate cuvintele medicale, nu pot face foarte multă documentație. Dacă nu ar fi asta, aș putea să plec oriunde aș dori , aș fi și mai bine plătită. Apoi, faptul că nu am carnet de conducere, pentru că am dezvoltat o frică teribilă de a merge cu mașina, mă face să nu fiu flexibilă, exact ce e nevoie. Așa că, mă mulțumesc cu postul pe care îl am în apropiere de locuință.
Sănătatea mi-a jucat destule feste în ultimele luni și ba am rămas înțepenită, ba mușchii nu m-au mai ascultat, cert este că am făcut destule vizite pe la diferiți medici ortopezi. Ce se întâmplă, ajunge să facă parte din meseria aleasă, dacă muncești mult și nu ai grijă și asta nu mă încântă.
Cum nu mă încântă faptul că de multe ori îmi pun întrebări vizavi de competența medicilor, care te trimit acasă după ce te îndoapă cu medicamente pentru durere. Însă cauza rămâne și ei o lasă pe…data viitoare. Așa că, de multe ori nu dau dreptate celor ce blamează sistemul medical românesc.
Ca să nu mai vorbim de perioada de programare și apoi de cea de așteptare atunci când ești deja programat.

Deci să revenim, am cam făcut opt ani de blogăreală …și asta am uitat!
Postările mele, care odinioară erau aproape zilnice, au devenit atât de rare încât pot da vina pe…să zicem bătrânețe? Nz, nu zicem, dăm vina pe ce vreți voi!
În rest? Toate bune!

 

Pe drumuri

 Mă pregătesc din nou de concediu.Scurt, dar bine venit.Biletul e pus bine, bagajul făcut, ok, mare lucru nu e în el, vreau să îl mai umplu cu ce mai am pe acasă.
Acasă? Ce ciudat sună.
Părinții mei mă așteaptă cu dor…îi înțeleg, sunt singuri acum și bătrânețea nu e ușoară.
Fi-miu s-a catapultat deja acolo, are și el concediu.
Nu știu ce ne așteaptă!
Mi-e dor doar de familie și de cele două prietene pe care le mai am acolo. În rest cu părere de rău, nu mă mai simt în largul meu în iureșul trist din țară.
Nu mă înțelegeți greșit, ca om am rămas la fel, însă viața m-a schimbat de foarte mulți ani, a trebuit să mă adaptez altor cerințe și altui stil de viață, altor mentalități , iar atunci când mă întorc în țară, mă obosește totul…
Nerăbdarea oamenilor, tristețea și deznădejdea de pe chipul lor, nervii, lipsa bunului simț.
Sistemul a făcut ca încet , nimeni să nu mai spere la ceva bun.Sunt plecată din cauza sistemului care a considerat că sunt prea bătrână pentru a mai lucra în meseria de asistentă medicală.
Cu părere de rău am părăsit țara la care mă întorsesem cu speranță. Pentru mine nu mai exista speranță aici! Și încet, nu a mai existat nici pentru fiul meu, care încercând să trăiască onest, s-a cufundat în probleme.
Așa că, învins de neșansa tinerilor de a avea un loc de muncă decent și legal, a ales să vină la mine.
Nu a fost și nu este ușor! Tot ce a făcut în școală și liceu, a fost nul. Practică zero, experiență zero, nimic recunoscut aici. A trebuit atât eu cât și el să ne zbatem pentru a arăta că suntem apți și de încredere.
Eu am reușit, fiul meu încă lucrează la asta…
Nu va fi un concediu adevărat, am mult de alergat pentru a reînnoi contracte care sunt legate de multe hârțoage pe care trebuie să le adun din n-șpe mii de locuri diferite și pentru a alerga pe la câțiva doctori de care eu depind anual.
Dar mă voi bucura de familie și de prieteni și voi încerca să alin dorul părinților mei.
În rest toate bune…

 

Viața inertă

Ne cramponăm să trăim robotizați.
În inerție, ne trezim la aceeași oră dimineața, ne spălam pe dinți, înghițim pe repede înainte ceva ce ar fi un mic dejun, gâlgâim o cafea și ne năpustim spre serviciu, cu frica de a nu întârzia.
Înjurăm birjește când stăm în aglomerație și ne facem cruce cu limba înainte de a ne începe programul.
Viața ni se derulează în fiecare zi la fel și trăim ca să plătim tot felul de dări.
Când în jurul nostru apare un ,,personaj,, care se opune sistemului, îl catalogăm pe repede înainte cu probleme la mansardă, doar pentru că gândește altfel decât noi sau trăiește într-un fel mai aparte. Adică liber, lipsit de prejudecăți pe alocuri, cu spirit de aventură și fără a își face neapărat planuri. În jurul personajului se face imediat loc pentru că nu mulți au curajul să fie de acord cu gândirea lui sau modul de viață.
Ce voiam să spun?
Vin dintr-o țară cu prejudecăți adânc înrădăcinate și greu de schimbat și trăiesc într-o țară care se vrea democrată, dar nu este.Totul este mascat sub o cruntă ipocrizie
Aici am întâlnit un om care mă amețește cu felul lui de a fi, uneori mă intrigă , alteori îi dau perfectă dreptate.De multe ori m-a făcut să mă gândesc că am trăit greșit, cu toate că știu singură asta. Familia l-a trimis la un medic specialist spunându-i că are probleme, după care s-a dat deoparte. A fost un șoc atât pentru el cât și pentru mine.
I-am rămas alături pentru că înțeleg revolta lui împotrivă sistemului care nu știe cum și cât să mai sugă de la noi toți. Sunt și eu revoltată pe tot ce ni se întâmplă ca omenire însă nu mulți au curajul de a se revolta și de cele mai multe ori o fac singuri. Și asta nu duce la nimic bun.
Singură am realizat că eu încă mă lupt cu mine să mă smulg din rigiditatea cu care îmi trăiesc viața și să încerc să mă bucur de clipe ce vin pe neașteptate în fiecare zi.
…Acum câteva luni am văzut filmul ,,Captain Fantastic,, , film care m-a pus mult pe gânduri…

 

Șapte ani

 

Șapte ani de blog…din care ultimul cu puține articole.
Șapte ani în care avântul de la început s-a mai temperat, setea de a refula s-a domolit, iar inspirația pe care o aveam zilnic e undeva prin neant pierdută, pentru că inspirația mea izvora pur și simplu din suferință.
Dacă sunt fericită …și sunt…nu sunt în stare să scriu nici măcar o strofă de dragoste.Îmi storc creierii obosiți și nu vrea să iasă rima.
Dacă v-aș scrie despre fericirea mea, probabil că ar trebui să vă luați glicemia, iar eu ca să zic așa cu dulcegariile mai puțin, nu au ținut nici măcar la mine.
Poate că o să încep puțin câte puțin să mai ,,scap,, câte o poveste despre cei cu care îmi împart fiecare zi, la muncă.
Poate că o să încep să călătoresc din nou cu Jegărel…habar nu am…
Sau poate că o să reiau seria lui Știetot…
Nu am planuri, nu am timp(chiar nu am) și îmi doresc să scriu săptămânal la Duzină…nu reușesc.
Îmi este dor de tot ce a fost odată în scrierile mele și îmi este dor de prietenii mei de aici.
Câteodată îmi este dor și de mine…
Pe picior de plecare la muncă, nu am vrut decât să îmi amintesc mie și poate și vouă…că blogul meu trebuie să meargă la școală…a făcut șapte ani.

 

Roboți

Ne dorim ca anumite clipe din viața noastră să dureze etern…
Avem idealuri, avem dorințe, avem visuri care ne dau speranțe. Ne dorim cu orice preț să reușim, să fim cool. Ne zbatem să adunăm, să arătăm, să fim deasupra, să răzbim. Viața ne arată de multe ori ce e putred, însă noi nu reușim a zări din cauza zidului ignoranței. Sau din cauza inerției care ne târăște împreună cu ceilalți. Uităm că singura noastră avere suntem noi, copiii și părinții noștri. Restul sunt detalii…
Vrem să atingem idealul și perfectul și ne cramponam încercând să demonstrăm că putem mai mult. Cine spune că nu e așa, minte!
Cui încercăm să arătăm? Nu interesează pe nimeni…poate doar pe anumiți curioși din jurul nostru, care nu au viață personală.
În goana noastră după adunat, devenim de gheață. Nu mai știm să trăim, să simțim, să ascultăm, să avem răbdare, să iubim. Da, uităm să iubim….pe noi, pe cei din jur…
Trăim din inerție , ascultarea devine grea și înțelegerea nu mai are loc din cauza grabei.
Seara, când tragem linie și facem totalul, de multe ori ne dă cu minus.
Și de multe ori plecăm la somn încercând a ascunde dezamăgirea de peste zi și sperând că mâine va fi mai bine.
Și lăsăm lumina aprinsă, pentru a vedea tunelul prin care străbatem noi …robotizații .

 

Provocarea-Pe margine,in mijloc

Cateodata confund premeditat sau nu viata cu un joc.Un joc al sortii…al destinelor…ca o ruleta ruseasca..
Cand stau pe margine e bine.Stiu cum sa ma comport,stiu sa fiu un bun observator,calculez miscarile si privesc jocul.Stiu sa il urmaresc,sa dau sfaturi bune,sa ascult,sa simt jocul,sa calculez miscarile pana la cel mai mic amanunt.Pot sa fac scheme tragand linii drepte,in asa fel incat fiecare sa iasa castigator.E bine sa fii privitor,dandu-ti cu parerea fara sa te implici.
Cand sunt in mijlocul jocului,insa se schimba situatia.Ma implic,dau tot ce e mai bun din mine,joc corect,nu faultez si nu pun piedici.Incerc sa fiu un jucator bun.
Nu sunt un jucator bun!Sunt atat de incet in miscari si atat de atent in a nu leza pe ceilalti jucatori,incat mereu pierd.
Am observat ca in ultimul timp varsta mi-a incetinit miscarile ,incat ma impiedic mereu si pic.
Se gaseste intotdeauna un jucator mai versat ca mine care sa ma faulteze la greu.Nu conteaza ca ma raneste,nu conteaza ca ma loveste..telul lui e sa castige ,nu? Cu orice pret.
Nu sunt un jucator bun!Oricat de interesant ar fi jocul,nu ma pot pune cu ceilalti jucatori.
Am ajuns la concluzia ca nu stiu sa ma mai joc.
Am ajuns la concluzia ca sunt o catastrofa ca jucator si ca trebuie sa ii las pe altii…
In curand o sa renunt la joc.
Pana la urma…pe margine e mai bine,poti privi fara sa te implici atat de mult..in mijloc…te alegi doar cu vanatai. Jekylla

Alte ,,Provocari” si la almanahe,cita-topa,,tibi,psi,redsky,labulivar,dictatura justitiei,Vero,profunzimi