RSS

Arhive pe etichete: tristete

Viața inertă

Ne cramponăm să trăim robotizați.
În inerție, ne trezim la aceeași oră dimineața, ne spălam pe dinți, înghițim pe repede înainte ceva ce ar fi un mic dejun, gâlgâim o cafea și ne năpustim spre serviciu, cu frica de a nu întârzia.
Înjurăm birjește când stăm în aglomerație și ne facem cruce cu limba înainte de a ne începe programul.
Viața ni se derulează în fiecare zi la fel și trăim ca să plătim tot felul de dări.
Când în jurul nostru apare un ,,personaj,, care se opune sistemului, îl catalogăm pe repede înainte cu probleme la mansardă, doar pentru că gândește altfel decât noi sau trăiește într-un fel mai aparte. Adică liber, lipsit de prejudecăți pe alocuri, cu spirit de aventură și fără a își face neapărat planuri. În jurul personajului se face imediat loc pentru că nu mulți au curajul să fie de acord cu gândirea lui sau modul de viață.
Ce voiam să spun?
Vin dintr-o țară cu prejudecăți adânc înrădăcinate și greu de schimbat și trăiesc într-o țară care se vrea democrată, dar nu este.Totul este mascat sub o cruntă ipocrizie
Aici am întâlnit un om care mă amețește cu felul lui de a fi, uneori mă intrigă , alteori îi dau perfectă dreptate.De multe ori m-a făcut să mă gândesc că am trăit greșit, cu toate că știu singură asta. Familia l-a trimis la un medic specialist spunându-i că are probleme, după care s-a dat deoparte. A fost un șoc atât pentru el cât și pentru mine.
I-am rămas alături pentru că înțeleg revolta lui împotrivă sistemului care nu știe cum și cât să mai sugă de la noi toți. Sunt și eu revoltată pe tot ce ni se întâmplă ca omenire însă nu mulți au curajul de a se revolta și de cele mai multe ori o fac singuri. Și asta nu duce la nimic bun.
Singură am realizat că eu încă mă lupt cu mine să mă smulg din rigiditatea cu care îmi trăiesc viața și să încerc să mă bucur de clipe ce vin pe neașteptate în fiecare zi.
…Acum câteva luni am văzut filmul ,,Captain Fantastic,, , film care m-a pus mult pe gânduri…

 

Etichete: , , , ,

În mai

În mai…. 30355_362218850535865_929944402_n.jpg

…au înflorit cireșii…E o nebunie, pe care eu nu am trăit-o până acum. M-am oprit lângă un cireș înflorit și efectiv mi-am băgat capul între crengile îndoite de greutatea florilor bogate. Trăiesc!

…încă sunt acasă. Și nici nu am de gând să mă întorc la munci. E cam plictisitor dar oferta de șase săptămâni de medical fără probleme e mare, bine, încă nu sunt hotărâtă cât să mai stau. Până la urmă doctorul decide și încă mai am de făcut o programare la psiholog.
Da! Am ajuns la concluzia că nu strică așa ceva, sunt curioasă cum o să mă înțeleg în româno germană cu neneatantireparatodesuflete.

…mi-a explodat o ,,bombă”  în nas. Într-un moment de sinceritate debordantă, am aflat că am trăit o minciună perfectă mai bine de șase luni.Ah, nu! Apreciez omul care știe că își poate tăia craca singur de sub picioare, dar preferă să spună ceea ce ascunde. Bănuiam…mă făceam că nu știu, ca să nu mă simt nesigură.
Nu știu cine greșește…eu că o să iert (posibil)… pentru că va exista și în continuare…sau persoana respectivă că mi-a spus. Oricum, indiferent cum ar fi fost…tot aflam.

…e ciudat cum poți afla cât de tolerant poți fi. Sau prost. Sau că poți face anumite compromisuri peste care odată nu puteai trece deloc. Dar țara s-a schimbat, mentalitatea la fel…oamenii nu mai sunt cei pe care îi știai. Acum locuiești după regulile lor-logic, lucrezi după regulile lor-logic, îi accepți așa cum sunt-oare?.

…încă iubesc și sunt iubită. Nu mă mint, așa este. E ciudat sentimentul asta, să vezi cum cineva încearcă să îți arate asta și încercând…face greșeli.

…la horoscop mă ia cu…,,aveți grijă la relația d-voastră că e posibil să se producă o mare ruptură, aveți grijă ce spuneți și cum reacționați”. Mă gândesc numai la cât de mult îmi va părea rău, la un moment dat… Drept dovadă, mi-am mușcat limba și am tăcut pe moment, mi-am luat timp să rumeg tot ce mi-a fost adus la cunoștință, să procesez corect și să dau verdictul. Pentru că da, un om așteaptă un verdict și mai mult de 50% e sigur că va fi negativ. Omul știe deja că la mine e alb sau negru…nu există mijloc. De fapt nu mai există dinainte de a apărea el în viață mea.
Dar dacă ne potrivim…de ce să ne împotrivim?

…trebuie să iau decizii majore privind locul de muncă și locuința.Simt că trebuie să plec…mi-e teamă.

…m-am îngrășat. Am făcut un colac care sigur mă va ajuta să nu mă înec, atunci când voi merge la mare.

Ca o concluzie pentru toate dilemele mele…în mai…mai vreau sau nu?

 

Etichete: , , , , ,

Paște înstrăinat

Happy-Easter-Greetings-For-Friends

Mă uit cum cu frenezie toată lumea bucătărește cu spor pe ultima sută de metri. Recunosc, făceam și eu asta odată și recunosc din nou, dacă eram acasă, eram și eu în focuri.

Dar acum sunt ,,acasă” și spiritul nu îl simt. Nu l-am simțit nici când a fost aici celălalt Paște. Al catolicilor. Eu eram la munci, dădeam pe brânci în timp ce bătrâneii căutau de zor ouă prin azil.Și ne îndopau pe noi asistentele, cu ciocolată.
Sunt în continuare acasă. Stresată.
Am fost azi în azil să îmi duc medicalul și mi-am vizitat o parte din bătrâneii mei. M-a apucat plânsul când i-am văzut, așa sensibiloasă am devenit. Toți m-au întrebat când revin…ce să le spun? Că mai am un pic și o iau razna ca ei?? Neah! Le-am zis că revin cât pot de repede când o să pot să înțeleg din nou ce îmi vorbesc. Au râs! Glumesc și eu, ce dreacu să fac?
Azi mă duc să cumpăr patru ouă colorate…ba nu…șase…ca să simt și eu duminică Paștele. Cozonaci nu mai fac, că nu am cuptor, sarmale…nu există varză murată pe aici (da știu…să opăresc o varză și să…nu…nu e varza ca a noastră, e toată un cotor). Și în ultimul rând, nu sunt acasă…sunt prin vecinii iubiți. O să ies la un restaurant cu iubitul și cu fiul meu și o să ne ciocnim apoi ouăle. Alea colorate curcubeu, nu altele!
Cam asta ar fi!
Știți voi cum e…să luați Lumină, să fiți mai buni, să vă prindă sănătoși Paștele, să mâncați miel, ouă, sarmale, salată de boeuf, fripturi, grătare, cozonaci și prăjituri de mii de feluri…să pașteți în ce fel vreți voi, dar să o faceți cu cap și alături de cei dragi.Și să aveți omeprazolul și colebilul aproape de voi, că să știți…e înghesuială mare la urgențe.

Vă urez bunătate și un Paște fericit! 

 

Etichete: , ,

Plastilină

Se făcea că cineva important,îmi modela 1.-The-Phoenix
trupul ca pe plastilină.
Sufletul mi-l tot cosea, răsucea și împletea,
fără să simtă vreo vină.
Apoi când se plictisea, mă făcea un ghemotoc
și mă arunca în jos, pe pământ, fără noroc.

Eram goală și-năuntru și afară.
De priveam cu jind în zare,
doar nisip și vânt era în cale.
Tălpile pe scoici pășeau,
din ochi perle îmi curgeau.

Viață mea e o plastilină
fără vină.
O poți modela fără rușine,
o poți turti și tot rula,
o poți întinde și usca.
Ea își revine!
Dar bucățele mici de plastilină,
nu se mai pot niciodată aduna.

 
 

Etichete: , ,

Cinci…

Cinci ani! Cinci ani de blog…de cuvinte rătăcite, de trăiri, idei, povești sau gânduri răzlețe!
Cinci ani frumoși, urâți, nenorociți, împliniți.
Și din nou am uitat!

Și deocamdată simt nevoia să tac, pentru că ce am a scrie nu e frumos și e dureros și nu mă va încuraja să spun.
Deci, da…am supraviețuit cinci ani pe aici.
Și încă mai sunt…mai rar, dar mai îmi tremură ,,pana” pe aici…
Dar nu acum. Acum doare ceva, mult prea mult…

 
2 comentarii

Scris de pe Ianuarie 20, 2015 în De-ale mele...personale

 

Etichete: , , , ,

Psiluneli-O călătorie spre centrul inimii…

Inima cui? A ta? A lui? A mea? 0557
O călătorie spre centrul inimii care va bate din nou. Indiferent a cui va fi!
Inima mi-am împietrit-o din nou, ca și sufletul pe care l-am recriogenat până într-un viitor oarecum incert.
Inima îmi este din nou franjuri, peste franjurile pe care cu ceva timp în urmă pusesem plasturi de iubire.
Se va repara, dar de data asta va dura.

Nu mai cred în consolări ciudate, nu mai cred în va să vie, nu mai caut oricum și ce e mai grav, nici nu mai aștept.
Nu mai vreau!
M-am împietrit, mi-am împietrit inima pe un anumit fel de sentimente.
Făcând o călătorie spre centrul inimii mele, nu vei mai găsi decât milă și compasiune pentru cei din jur.
Dacă inima mea nu mai da impulsuri spre o oarecare dragoste, în schimb bate din plin pentru cei din jurul meu.
Bate când gândul mă duce la fiul și familia mea. Mi-e dor de ei, mi-e dor de Jami, de câinii care latră în spatele blocului și de căcații în care călcam când mergeam pe trotoarele stricate din oraș.
Mi-e dor până și de vecina care arunca gunoiul pe fereastră, aterizând exact sub geamul meu…
Azi am plâns!
A murit o pacientă care făcuse cu câteva zile înainte infarct.
Eu am fost cea care s-a dus la ea în cameră și am pregătit-o să meargă la spital. Îi era frică și îmi zicea …                     ,, Scorpio…de ce mi se întâmplă asta? Mi-e teamă, eu nu mă mai fac bine, eu o să mor…”
Am luat-o în brațe și am pupat-o cu drag, dându-i curaj că o să fie bine. A murit!
Știu, era bătrână, era inevitabil…dar mi-era dragă, era de treabă și vorbea cu drag cu mine.
Am plâns…deci am inimă și încă bate.
Colega care mi-a dat vestea a rămas șocată când m-a văzut că încep să plâng…dar m-a lăsat în pace.
Pentru astfel de treburi trebuie să mă uit în mine și în sufletul meu.
Ce vreau eu și ce mi-am dorit dintotdeauna, e o utopie.
Nu mai cred în ,,o să vină…ești fată bună și meriți ce e mai bun….” Nu mai cred în ,,capul sus că o să fie bine…”
Am văzut!
Când închid ochii, văd numai o față care rânjește fericită…nu mi-o pot scoate din față ochilor…
Nu mai vreau, nu mai cred. Mi-a fost de ajuns.
Am destul timp la dispoziție să mă fac din nou bine.
Sper doar ca departe de tot ce îmi este drag, să nu întru în depresie…

 

Etichete: , , , , , ,

Aș putea…

Sunt frustrată? Da, mă simt frustrată!
3.-Dona-Dolorosa Aș putea să scriu despre ignoranța față de pacienți și despre aruncatul pisicii în curtea altuia, dar nu scriu.
Sau poate despre inumanul ce văd că zace în unii, inuman ridicat din grad de nepăsare și faptul că e rutină???
Aș putea să scriu despre pacienta imobilizată la pat care în ultimile zile ,,face” cu sânge deci e clar că mult nu o mai duce…dar nu scriu.
Aș putea să scriu despre vremea urâtă de afară, total ciudată și cu zile în care alternează puțin soare și apoi o dă în vântoase și ploi….
Aș putea foarte bine să scriu despre lipsa de comunicare a unora care se cred niște oameni corecți și integri, despre lașitatea care zace în ei, nefiind în stare să păstreze din respect acea urmă de ,,prietenie” care poate exista dacă se vrea, dar nu se vrea? Aș putea, dar degeaba aș scrie…Răspunsuri nu voi primi…
Aș putea scrie despre bărbații care se cred mai bărbați decât ar trebui, dar de fapt nu sunt decât niște copii speriați puși în fața unor situații pe care nu le pot gestiona sau au frică de explicații…sau pur și simplu se ascund pentru că simt că au fost mirosiți în premeditarile lor și șterg urmele…dar nu scriu.
Indiferent ce ștergi, ce rupi, ce alungi din viața ta, ce urme vrei să nu se mai zărească, ce semne nu vrei să se descopere…ceva va rămâne întotdeauna în tine…amintirile. Inima nu ți-o poți smulge și ea a bătut măcar pentru o clipă pentru cineva…asta nu poți schimba niciodată, chiar dacă vrei cu disperare să uiți…Asta să ții minte!
Aș putea să scriu despre singurătate, dar este o chestie notorie….de ce să scriu?
Aș putea să scriu, dar nu vreau momentan.
Deocamdată am lăsat durerea să mă inunde tocmai ca să îmi arate că sunt vie, că încă trăiesc, respir…să simt că doare…să simt că sunt om și nu am murit sufletește.
Când o să fiu în stare, o să adun din nou sufletul făcut franjuri și o să încerc să îl repar.
Deocamdată lumea în jurul meu e urâtă, iar eu trebuie să încerc să zâmbesc din nou.

 
13 comentarii

Scris de pe Iunie 25, 2014 în De-ale mele...personale

 

Etichete: , , ,