Reîntoarsă

Cu-cu!
O,Doamne…pfu, pfu…ce de praf s-a așternut…
Nici măcar nu mi-am dat seama cât timp a trecut de când nu am mai scris.
Două luni, două luni amestecate cu de toate, un întreg vertij în care am fost învârtită și aruncată în toate direcțiile.
Locuința schimbată, alergături, job schimbat, alergături, probleme în Paradis, rezolvări, concediu care numai concediu nu a fost…toate adunate m-au lăsat cu bateriile goale. Goale!
Sunt oficial mutată în noul meu apartament de un alb năucitor.Alergătura după tot ce înseamnă mobilat, de la canapea și până la scobitori m-a epuizat complet. Asta în condițiile în care în țară, garsoniera mea zace nelocuită, dar plină de mobilă nouă și totate cele trebuincioase. Mno…cum naiba să le strămut în altă țară? Costă cât nu merită.
Sunt oficial la un nou loc de muncă, astăzi încep prima zi de muncă. A fost un job de urgență, în principiu ar fi ok însă nu mă simt pe deplin mulțumită…cu banii m-au dat mult înapoi, cu liberele și zilele de concediu la fel. Drept urmare, am fost la un alt job unde m-am simțit grozav, așa că într-o lună îmi schimb din nou locul de muncă. Unde primesc toate condițiile impuse de mine.
Oficial am avut trei săptămâni de concediu pe care l-am petrecut în țară. Groaznic! Două săptămâni am alergat cu acte și hârțogării să rezolv situațiile din țară, să le las în ordine.O săptămână am zăcut epuizată. Deci, mișto…nu mai vreau!
Am reușit și mi-am comandat cărți, pe care le-am luat cu mine…
Am primit un cadou minunat de la Adi meu  și stă la loc de cinste în mica mea sufragerie. Mulțumesc din suflet Adriana…chiar ești un om minunat.
În restul de timp liber, am stat mult cu părinții mei și cu prietena mea, căreia i-am lipsit și mi-a lipsit.
Următoarea întâlnire va fi logic la anul, dar nimic nu ne desparte când avem o prietenie ce durează de 30 de ani.Deja îmi este dor de ea…
Sunt oficial mai departe în relația mea. Alergătura după mobilă, acte, contracte, demisia mea, noul loc de muncă, etc…mi-au epuizat mai întâi mie bateriile, apoi fiului meu și apoi în final iubitului meu, care ca și mine a cedat. Asta a făcut ca relația să fie într-un mic impas din care am reușit să ieșim amândoi cu bine, la reîntoarcerea mea aici. Totul e bine când se termină cu bine și există comunicare și înțelegere. Și multă răbdare de amândouă părțile. Încă ne acomodăm unul cu altul și fiecare cu mentalitatea celuilalt.
Dar viața ne ține împreună pe același drum.
Îmi doresc să scriu din nou, îmi doresc să am mai mult timp liber, îmi doresc să citesc și să vă citesc…o să reușesc într-un final.
Până atunci…mă pregătesc să ,,îi dau bice” și să mut un pic munții din loc.
Iubiți-vă  mult!

 

Cinci…

Cinci ani! Cinci ani de blog…de cuvinte rătăcite, de trăiri, idei, povești sau gânduri răzlețe!
Cinci ani frumoși, urâți, nenorociți, împliniți.
Și din nou am uitat!

Și deocamdată simt nevoia să tac, pentru că ce am a scrie nu e frumos și e dureros și nu mă va încuraja să spun.
Deci, da…am supraviețuit cinci ani pe aici.
Și încă mai sunt…mai rar, dar mai îmi tremură ,,pana” pe aici…
Dar nu acum. Acum doare ceva, mult prea mult…

 

Psiluneli-Fandacsie de septembrie

Azi am liber!
Trebuia și ieri să am dar m-au chemat la muncă și a trebuit să mă întorc înapoi dintr-un alt oraș în care tocmai aterizasem.
Deci azi am liber!
Zac pe canapea, cu o pastilă la activ pe post de leac pentru șale. Dor! Mi-am dat seama că sunt mai rablagită decât mă știam.
Am laptopul în față, sucul, ceva dulce, telecomenzile, pila de unghii și țigările, toate la îndemână.
Stau și mă uit la o emisiune de rahat, nu știu de ce mă uit….probabil ca să nu privesc în gol.
Mă împart între o convorbire pe net și un telefon așteptat și care nu mai vine.
Amândouă situațiile mă irită.
Prima pentru că nu își are rostul, e ceva ce apare după trei ani, acum nu își are rostul. Urăsc oamenii care mimează fericire și caută ,,companie” în altă parte. Nu își are rostul!
Mă amuză situația și dacă nu aș fi o duamnă, aș scrie cuvinte urâte dar la intelectul altora pot fi interpretate ca frustrări. Așa, mă amuz tastând…
Aș putea fi o scorpie, aș putea plusa, aș putea răni…dar aș răni pe altcineva care nu are nici o vină…pentru că nu știe ce dedesubturi sunt. Păcat de cei implicați sau mai puțin implicați!
A doua mă irită pentru că din nou îmi este insultată inteligența. De multe ori când taci, o faci pentru că așa este cel mai bine. Explicațiile duc câteodată la situații penibile, în care te prefaci că totul este în regulă și aștepți să vezi cine cedează.
Deja știu răspunsul, deja cunosc situația. Poate e mai bine așa!
Aș putea eu să sun, însă ar însemna să o iau de la capăt cu ,,mă fac că nu știu ce se întâmplă ”…
Dar știu!
Aș vrea să vă pot spune că această este o fandacsie de septembrie, dar din păcate nu este.
E doar o altă zi din viața mea ce încet încet începe să fie anostă și să se coloreze în gri.

 

Psiluneli-O călătorie spre centrul inimii…

Inima cui? A ta? A lui? A mea?
O călătorie spre centrul inimii care va bate din nou. Indiferent a cui va fi!
Inima mi-am împietrit-o din nou, ca și sufletul pe care l-am recriogenat până într-un viitor oarecum incert.
Inima îmi este din nou franjuri, peste franjurile pe care cu ceva timp în urmă pusesem plasturi de iubire.
Se va repara, dar de data asta va dura.

Nu mai cred în consolări ciudate, nu mai cred în va să vie, nu mai caut oricum și ce e mai grav, nici nu mai aștept.
Nu mai vreau!
M-am împietrit, mi-am împietrit inima pe un anumit fel de sentimente.
Făcând o călătorie spre centrul inimii mele, nu vei mai găsi decât milă și compasiune pentru cei din jur.
Dacă inima mea nu mai da impulsuri spre o oarecare dragoste, în schimb bate din plin pentru cei din jurul meu.
Bate când gândul mă duce la fiul și familia mea. Mi-e dor de ei, mi-e dor de Jami, de câinii care latră în spatele blocului și de căcații în care călcam când mergeam pe trotoarele stricate din oraș.
Mi-e dor până și de vecina care arunca gunoiul pe fereastră, aterizând exact sub geamul meu…
Azi am plâns!
A murit o pacientă care făcuse cu câteva zile înainte infarct.
Eu am fost cea care s-a dus la ea în cameră și am pregătit-o să meargă la spital. Îi era frică și îmi zicea …                     ,, Scorpio…de ce mi se întâmplă asta? Mi-e teamă, eu nu mă mai fac bine, eu o să mor…”
Am luat-o în brațe și am pupat-o cu drag, dându-i curaj că o să fie bine. A murit!
Știu, era bătrână, era inevitabil…dar mi-era dragă, era de treabă și vorbea cu drag cu mine.
Am plâns…deci am inimă și încă bate.
Colega care mi-a dat vestea a rămas șocată când m-a văzut că încep să plâng…dar m-a lăsat în pace.
Pentru astfel de treburi trebuie să mă uit în mine și în sufletul meu.
Ce vreau eu și ce mi-am dorit dintotdeauna, e o utopie.
Nu mai cred în ,,o să vină…ești fată bună și meriți ce e mai bun….” Nu mai cred în ,,capul sus că o să fie bine…”
Am văzut!
Când închid ochii, văd numai o față care rânjește fericită…nu mi-o pot scoate din față ochilor…
Nu mai vreau, nu mai cred. Mi-a fost de ajuns.
Am destul timp la dispoziție să mă fac din nou bine.
Sper doar ca departe de tot ce îmi este drag, să nu întru în depresie…

 

Duzina de cuvinte-Căutând o stea

 

Mai am un pic și fac o lună de când sunt departe de cei dragi.Încă sper și cred că îi pot numi pe toți așa…
De aproape o săptămână mă uit seara pe cer și caut câte o stea care să îmi îndeplinească cele câteva dorințe…
– să am răbdare și să nu mă pripesc…
– să fie familia și cei dragi sănătoși …
– să nu mă las doborâtă de durerea de șale …
– să las să vină la mine norocul singur și să nu îl mai caut eu cu lumânarea, că oricum nu vine când vreau eu.
Am multe dorințe, dar ce e mult strică.
De aproape o săptămână aștept un semn care să mă liniștească, dar se pare că persoana respectivă a ales să tacă.
Par că sunt bine, dar nu sunt și nu doream asta. Aș osteni să mă repet mereu iar eu am ales tăcerea așteptând.Cineva nu vrea să își decline dreptul de a spune ceva hotărât și așteaptă la fel ca mine ca eu să am acea pornire spre reconciliere…Simt că mă învârt în același cerc vicios și mă izbesc de răspunsuri îmbrăcate în haine deja învechite.De vechea placă m-am săturat și probabil s-a săturat și altcineva.
În ultimul timp, mă vâr seara în pat cu dorința ca în zori să mă trezesc din nou bine.
Dar nu sunt…și o iau mereu de la capăt, căutând în fiecare seară câte o stea…

 

Psiluneli- Un pumn de clipe

De-a lungul scrierilor mele, foloseam adesea expresia de final ,,carpe diem”.
Nu numai că o foloseam dar o și aplicam!
O bună perioadă, cred că mai mult de un an, am trăit clipa. Credeam că îmi este de ajuns. Ajunsesem să mă ghidez chiar după o regulă impusă mie, de mine. Credeam că este corect, că pot fi fericită și că mă și simt așa.
Așa, și?
Trăiam clipa și apoi mergeam mai departe. Clipa nu mă ajuta deloc, mă mințeam în trăiri iluzorii și de multe ori derizorii. Da, derizorii, ați citit bine!
De multe ori am fost pusă în situații tragico-comice, ba la un moment dat și o situație destul de periculoasă. Dar ,,carpe diem” îmi ridica adrenalina și simțeam că trăiesc.
Mă simt de multe ori ca un personaj controversat tocmai prin prisma că eu sunt destul de controversată eu cu mine.
Ce e bine? Ce e rău? Care e limita după care îți trăiești viața?
De obicei sunt de o banalitate care nu excede.Însă câteodată ies din carapacea-mi creată chiar de confortul meu de a nu epata și de a îmi fi bine, încât mă uimesc și pe mine.
De obicei mă feresc de ridicol, de pericol, de chestii extreme. Surprinzător pentru zodia mea, în care se spune că mă arunc în viață cu pieptul înainte, fiind un adversar greu de temut.
Se întâmplă și asta!
Trăindu-mi clipă, încercam să nu mai gândesc rațional. Raționalul meu despică firul în paisprezece.
Am urcat munți, ajungând în vârfurile lor pe niște trasee la care doar  când mă gândesc acum și mă ia amețeala.
Am mers ca pasager vreme de câțiva ani pe un Harley, treabă pe care aș fi văzut-o imposibilă.
Ba mi-am luat și un câine într-un moment al vieții mele, doar- doar scap de fobia mea pentru câini.
Am plecat într-o țară în care nu știam o boabă limba lor vorbită, cu prejudecăți despre cum voi fi percepută. Nu am fost prea bine și am luptat cu mine și cu cei din jur să îmi impun respectul. Și am reușit! Am învățat limba lor, am o diplomă de vorbitor (omologată la ei), am muncit pe brânci acolo, înconjurată de oameni și cu oameni. Deci se poate!
Mi-am dat seama totuși că o clipă nu îmi este de ajuns și că viața mea de fapt este mai bună adunând un pumn de clipe și aruncându-le în jurul meu.
Atunci mi-a fost mai bine!
Atunci am lăsat viața să curgă așa cum este ea, cu clipele ei, care s-au concretizat în trăiri mai îndelungate.
Nu mai era ceva de moment, era ceva concret și trăibil pe o perioadă mai îndelungată.
M-am mințit singură!
Carpe diem este pentru cei care sunt singuri și au spirit de aventură.
Eu am adunat tot într-un pumn de clipe, le-am legat și le-am trăit. Le trăiesc!
Cu bune, cu rele, viața e o provocare. Cad, mă ridic, pic din nou…urc iarăși pe scară vieții mele.
Dacă nu ar fi așa, m-aș plictisi.
Acum sunt din nou într-un carusel. Nu prea îmi place, dar până la urmă…în urâțenia ei…nu asta dorim de la viață? Să îi vedem frumusețea de sub masca hidoasă?
Chiar dacă cineva nu vă oferă ceva material… o vorba bună și un zâmbet sau un rând scris, de multe ori face totul.
Așa că…vă rog să vă iubiți, să trăiți, să vă bucurați de tot ce primiți din jurul vostru, pentru că de fapt …asta contează.

Au scris  psi , Sonia, carmen pricop, roxana, Vero, lili3d, Some Words, adicherish, Abisurile, maya, Vero 2,  file din poveste, vavaly, Adriana, Kadia, Vladen, ComiCultural

 

Haină de toamnă

A venit toamna….acoperă-mi inima cu ceva….
Să nu mai simt, să nu mai văd, să nu mai doară.
Astenie? O fi! Toamna vine la pachet cu de toate…depresii, astenie, frig, ploaie, plus multe sentimente contradictorii.
Mi-e frig, mi-e dor, mă simt singură și plâng.
Plâng pentru că mi-e dor, mă simt singură și neînțeleasă. Până nici eu nu mă înțeleg.
De fapt, mă înțeleg, dar nu pot striga, urla….
Am obosit! Am obosit să simt mereu același lucru, să îl intuiesc și să fie negat.
Mi-ar fi plăcut să nu mă nasc cu aceste ,,premoniţii” ale mele, care din păcate nu m-au înșelat niciodată.
De multe ori mă fac că nu le bag în seamă, tocmai ca să încerc să merg mai departe și să neg evidentul.
Frumos este să lupți, dar doar atunci când ai pentru ce, să simți asta și să ai pentru cine.
Sunt un trandafir crescut în sălbăticie, mângâiat doar razele soarelui și sărutat doar de adierea vântului.
Dacă nu mă mai luminează soarele și nu mă mai sărută vântul…încet, încet mă ofilesc și mor.
Trandafirii, chiar dacă sunt plin de spini, cine vrea să îi culeagă,  poate ajunge la gingășia florii. Dacă ştie cum!
A venit toamna…mie nu mi-a plăcut niciodată.Îmi aduce aminte mereu de cioburile sfărâmate ale sufletului meu.

 

Puii învaţă să zboare…

Cineva l-a catalogat ,,puiul mamei”. Nu…nu a fost niciodată….
L-am aruncat în viaţă încercând să nu îl menajez şi explicându-i că nimic în viaţă asta nu este gratuit, pentru fiecare lucru pe care ti-l doreşti trebuie să lupţi şi să faci uneori compromisuri permisibile(sau nu).
A fost dintotdeauna un copil cuminte dar încăpăţanat şi mereu până nu l-a pocnit situaţia, nu s-a învăţat minte.Rebel nu a fost , dar şi-a impus punctele de vedere cu mult tam-tam.
Apoi a devenit un tânăr înalt şi frumos( e puiul ciorii, frate) şi parcă parcă a început să mai gândească un pic, cu tot teribilismul lui.
Ca toţi tinerii din generaţia lui, crede că tot ce zboară se manâncă şi de multe ori viaţa i-a demonstrat că nu e aşa.
L-am lăsat întotdeauna să ia decizii singur, chiar dacă au fost greşite, doar pentru că aşa a învaţat(sper). Relaţia noastră este una specială, ne inţelegem foarte bine şi înainte de toate suntem prieteni buni, dar nu uităm că suntem mamă si fiu.De aici şi catalogarea greşită ,,puiul mamei”.
A luat o decizie importantă pentru el şi nu uşoară. Pur şi simplu s-a aruncat în viaţă de unul singur.Azi a plecat departe, încercand să facă ceva pentru el. Dacă va rezista, asta numai el ştie. Ştiu doar că nu i-a fost uşor si nici mie nu îmi este.
Spuneam odată că l-am crescut să nu îl ţin lânga mine ci să înveţe să zboare singur şi asta am scris-o cât am putut de bine în scrisoare către fiul meu.
Nu ştiu cum se simt păsările când le zboară puii din cuib, dar eu…eu ma simt amorţită. Încă nu realizez şi cred că nici ,,puiul” meu nu realizează că fiecare e acum pe drumul lui.Sper să îi fie bine, de unul singur în jungla vieţii!
M-a întrebat iubu dacă am plâns…i-am spus că încă nu, că acum nu am timp, dar diseară probabil o voi face…

 

Provocarea- Călător printre stele

Călător printre stele…
Sunt stelele mele,
bucăți de negare
transformată-n visare.

Steaua de sus,
ce tocmai a apus,
odată mi-a spus
să țin capul sus.

Dar eu n-o priveam,
eu mă rugam.
Aveam o credință,
puneam o dorință.

Călător printre stele,
cu dorințele mele,
înșirate pe ață,
transformate în viață.

Călător printre stele,
zbor printre ele,
le sărut, le adun,
sufletul meu, în ele îl pun.

Să fie acolo, strâns..adunat,
când vei veni, să fie aruncat,
să te-mpresoare, să te amețească,
să te alinte, să te iubească.

Au scris: psi,  Some Words, tibi o data,  tibi ?nca o data 🙂, carmen pricop, anacondele, dor, Dictatura Justitiei, La Fee, Mitzaa Biciclista, Cita,

 

Provocarea-Oceanul gândurilor

Hm…sunt într-un ocean de gânduri, valuri mă poartă înainte și înapoi într-o frenezie ce doar apa o poate descifra…
De ceva timp, de destul de mult timp sunt într-un iureș din care nu pot ieși, nu mă pot dezmetici, dar nici nu vreau să ies. Doar că m-a amețit complet.
O știți pe Blonda? Cum nu? Pe Claudia…O citesc constant și îi urmăream firul vieții. În momentul în care viața i s-a schimbat…m-am bucurat pentru ea și m-am gândit că oamenii buni primesc șanse pentru că merită.
Când Bubu a apărut în viața mea, eu eram în total stand by. Sătulă de ,,mizerie” și râme, de ultimile experiențe total asumate de mine, mă potolisem.