Evaluare

Timp! Mult timp pierdut cu alte cotidiene…
Am ajuns la concluzia că nici măcar nu mai știu să întrebuințez corect blogul, paginile…mă uit ca tâmpa la stele…
Ne-am risipit care încotro, mulți din cei cu care mai aveam contact pe aici sau pe blogurile lor, au dispărut cu tot cu bloguri, alții le-au șters, nume-nickuri nu mai există, Fb ne-a captat complet sau pur și simplu, cheful a dispărut.
Ne-am împrăștiat pe alte grupuri, nu mai ținem contact, ne-am răcit, ne-am îndepărtat…
Și mereu găsim scuze!
Avem viață în offline, avem viață privată, avem…avem sau nu avem…nu mai găsim așa de important să ne împărtășim gândurile, fanteziile, tristețile sau bucuriile.
O postare scurtă sau mai amplă pe Fb și gata, s-a rezolvat…
Mă uit în prezent, mă uit la trecut și mă uit cu oarecare regret…cum eram, ce făceam, ce scriam, cum gândeam…
Mă simt oarecum frustrată că nu mai pot, că nu mai vreau, că nu mai simt!
Ba simt! Simt din plin, dar am evoluat oarecum, gândesc în alt mod, am idei și gânduri care mi-ar îndepărta și ultima fărâmă de cititori pe care îi mai am…sau poate nu!
Sunt ceva mai spirituală, însă la un mod neînțeles de foarte mulți dintre ,,normali,,.
De-a lungul timpului, mi-am pus repetat întrebări despre multe lucruri, despre noi ca omenire, despre viață în general.
Cu timpul , am ajuns la concluzia că doi plus doi nu face neapărat patru…dacă vreți să înțelegeți unde ,,bat,,…
Cu timpul am ajuns la concluzia că nu trebuie să mă raportez neapărat la normal și că ,,supunerea,, mondială e doar tacită, poate acceptată, însă nu neapărat înțeleasă și aprobată…
E că nu ați înțeles nimic?
La mine e doar începutul , cu siguranță va continua…

 

Actualitate…

Sunt atât de activă în viața de zi cu zi încât am devenit aproape inactivă aici.
Nici nu știam că a trecut o jumătate de an de când nu am mai postat.

Viața se derulează pe făgaș normal, cu suișuri și coborâșuri exact cum trebuie să fie. Nu aș putea să mă plâng de nimic, am un Wohnung (apartament), am un partener de viață, am un job, am un fiu alături de mine, care încet, încet își croiește o viață normală…
Dar ce ne-am face dacă ar fi numai așa? Cam plictisitor…
În ultimul timp…nu, în ultima perioadă, pentru că timp nu prea am și când am îl zac…deci, în ultima perioadă viața a fost destul de palpitantă.
Am un job care mă solicită extrem de mult, ca de altfel pe toți care lucrează în domeniu și care nu mă lasă să respir destul. Lipsa de personal este acerbă și majoritatea care termină o școală medicală aici în Germania, nu practică foarte mult meseria pentru că urmează mai departe o carieră. Jobul, din punctul lor de vedere este prost plătit și au multe nemulțumiri. Acum eu ce să zic? Cam așa este, raportat la ce facem, nu suntem chiar bine plătiți, însă eu personal nu mă plâng pentru că am destule lacune. Datorită faptului că tot nu reușesc să stăpânesc toate cuvintele medicale, nu pot face foarte multă documentație. Dacă nu ar fi asta, aș putea să plec oriunde aș dori , aș fi și mai bine plătită. Apoi, faptul că nu am carnet de conducere, pentru că am dezvoltat o frică teribilă de a merge cu mașina, mă face să nu fiu flexibilă, exact ce e nevoie. Așa că, mă mulțumesc cu postul pe care îl am în apropiere de locuință.
Sănătatea mi-a jucat destule feste în ultimele luni și ba am rămas înțepenită, ba mușchii nu m-au mai ascultat, cert este că am făcut destule vizite pe la diferiți medici ortopezi. Ce se întâmplă, ajunge să facă parte din meseria aleasă, dacă muncești mult și nu ai grijă și asta nu mă încântă.
Cum nu mă încântă faptul că de multe ori îmi pun întrebări vizavi de competența medicilor, care te trimit acasă după ce te îndoapă cu medicamente pentru durere. Însă cauza rămâne și ei o lasă pe…data viitoare. Așa că, de multe ori nu dau dreptate celor ce blamează sistemul medical românesc.
Ca să nu mai vorbim de perioada de programare și apoi de cea de așteptare atunci când ești deja programat.

Deci să revenim, am cam făcut opt ani de blogăreală …și asta am uitat!
Postările mele, care odinioară erau aproape zilnice, au devenit atât de rare încât pot da vina pe…să zicem bătrânețe? Nz, nu zicem, dăm vina pe ce vreți voi!
În rest? Toate bune!

 

Nu-i bai, e buba!

,,Barca pe valuri plutește ușor,
dar vine valul și te-mpinge cu spor” .

Vertijuri, valuri, vârtejuri, iureș…cam așa aș putea traduce ce a fost în ultimul timp.
Citesc mereu pe un site de socializare, ce mai e nou în viețile ,,noastre”. Trăiri, poezii, scrieri, despărțiri, cununii, post, pisici, flori, nașteri, bebeloi, din nou pisici, arici, căței, iubiri, lacrimi. Viață!
Viața în toată splendoarea ei.În spatele a tot ce e ,,viață” e însăși viața. Viața noastră adevărată, pe care o împărțim doar cu eul nostru.  În spatele a tot ce arătăm, e ceea ce există cu adevărat. Adevărul știut doar de noi.
Nu mai tânjesc după nimic. Mi-am dat seama că oricât aș încerca să arăt că sunt un om echilibrat, competent, blajin, darnic, iubitor, muncitor, pasional, bun…nu va fi niciodată de ajuns sau poate că nu este apreciat. Că e prea mult! Și ce e mult strică sau bate la ochi. Am ales să fiu așa doar pentru mine, până la urmă eu contez…în așa fel încât am devenit ușor indiferentă la ce mă înconjoară, unii spun dură, alții nesimțită, eu spun-pauză.
Am trecut în ultima perioadă printr-o despărțire– renunțare, apoi printr-o cedare– împăcare șansă la..la ce?, stres, nervi, oboseală, stres, nervi, oboseală, boală, boală, boală.
Iar mă caut, cum se caută toată lumea. Poate m-oi descoperi într-un final sau în final voi ajunge la final. Dracu’ știe!
Desenez mandale de-mi sar ochii din cap, poate s-or împrăștia gândurile nașpa, colecționez măști africane cu un spor de invidiat în așa fel încât fi-miu îmi spune că îmi aduc dracii în casă ca să mă bântuie, nu că nu aș fi destul…Nașpa, nu?
Dar viața mi-e marmeladă, e bună, e bine, mi-e bine. Nu așa se zice? Dedesubt numai noi știm ce este, lăsăm poalele în jos, nu le suflecăm.
Ce-mi lipsește? Nimic și totul! Mi s-a urât de atâta bine, cum se spune.
Mi s-a urât de ,,Terminurile” care nu se mai termină odată, de la un doctor la altul, în încercarea de a afla pe unde e buba și unde a mai apărut alta.
Mi s-a urât de a fi superbă și zâmbitoare , atunci când îmi vine să zic simplu s..gi plua.
Mi s-a urât de a munci cu spume și spumele să le adune melcii cu urechi înfundate și curu cât banița.
Da’ nu-i bai! E bine…mi-e bine.
Pe bune!
Aaa…și să nu uit…iubiți-vă, bey!

 

Noul…

Afară este o vreme năucitoare care face ca organismul să o ia razna. Astăzi au fost 12 grade, un vânt năpraznic și o ploaie cum numai în aprilie întâlnești.
În locuința mea este cald și bine, canapeaua te îndeamnă la somn sau la scris…
A fost un an al schimbărilor. Multe schimbări, prea multe în ultimile luni, hotărâri luate pe repede înainte și cu oarecare îndoieli.
În viață însă, de multe ori e bun și noul, iar necunoscutul aduce și ceva adrenalină.
Noul orășel, nouă locuință, noul job( pentru că după o lună am schimbat din nou locul de muncă), noua mobilă, noii colegi, noul plan…noul din viața mea a făcut să mă învârt anul acesta într-un iureș din care am ieșit mereu la liman.
Noile alegeri din jurul meu, oamenii care au ales să plece sau să rămână.
Prea mult nou, dintr-o dată!
Am ales în noul meu nou, să tolerez mai mult decât am făcut-o vreodată. Și să apreciez mai departe adevărul, chiar dacă doare. Sinceritatea pe toate planurile.
Lucruri care m-au ajutat în relația mea și în relația cu cei din jurul meu.
Am putut să îmi privesc amica în ochi și să îi spun că nu o pot ajuta mai mult decât ascultând-o, atunci când îmi vorbește despre iubirea ei…pentru că odinioară a fost iubirea mea.Iar dacă va fi să plece și de la ea mai departe…am asigurat-o că eu voi rămâne.
Am putut să îmi privesc iubitul în ochi și să îi spun că îl ador, fără să mai simt că vreau ceva la schimb, pentru că deja am primit.
Am încetat să mai fiu cine eram…am evoluat!
Noul…noul în vechiul an!
În afară de sănătate nu îmi doresc nimic de la noul an.
Am un presentiment că va fi un an greu pentru noi toți.De aceea nu am nevoie decât de sănătate, de ai mei-de ai mei toți!- și de OAMENI.Persoane am peste tot în jurul meu!

 

Provocarea-Iertarea.

,,Dar tu te-ai privit in oglida? Da! Si ti-a placut ce ai vazut? Nu! Te-ai intrebat de fapt ce iti doresti cu adevarat? Ce iti spune inima,inima,nu capul..ratiunea? Ahhh…”-privesc in jos,pentru prima oara,eu cea care priveste omul numai in ochi.

Si m-am privit in oglida.Si nu mi-a placut ce am vazut.
Mi-am vazut ochii tristi,din nou,fara pic de stralucire.Si sufletul lipsit de vlaga,pentru ca il ingradesc.
Pentru ca nu ii dau voie sa zboare.
Pentru ca ratiunea imi spune sa il opresc.
Dar de ce?
Atunci cand nu fac ceea ce simt,nu mai sunt eu.Ma mint ca nu port masti,dar exact asta fac si cad in ridicol.
Devin dura atunci cand nu trebuie.Si imi pun lacat la gura.Si imi pun lacat pe sentimente.Si imi pun lacat pe iubirea pentru oameni.