Retrospectivă

An greu, an moderat, an bun.

Un an greu, plin de boală. Unele mai vechi, altele mai noi. Multă durere. La propriu! După doi ani în care m-am ținut tare, anul acesta m-am ,,covidat” și eu ca să fiu în trend. Am tras ceva cu el, a trecut. După două luni, a urmat fiul meu, apoi logodnica lui.

An moderat. Multe schimbări de profesie, demisii, multe renunțări. Nu la mine ci în general, la personalul medical. Nu mă așteptam ca sistemul medical din Germania să decadă așa de rău. Oficialii și-au băgat doape în urechi și se fac că nu văd, nu aud. Salariile rămân pe loc, dar se cere de la tine mai mult decât poți duce.

An bun și foarte bun. Am devenit Omi, mamaie sau buni? Îmi zic buni, sună mai cool. Am o nepoțică minunată, sănătoasă și cuminte. Am un pisoiaș mic, piticuțul Almei, pisica mea. Sunt născuți la diferență de o săptămână unul de altul. Nu ma plâng că nu am ce face, nu mă plictisesc.

Planuri? Nu am! Nu îmi doresc decât sănătate și liniște. Pentru mine , pentru copilul meu, pentru părinți și pentru familiile noastre.

Speranță? Poate că va fi un an mai bun!

În rest? Să plece și să vină!

 

Mă întorc la tine iar și iar…

Patru ani! Patru ani de pauză, am descoperit astăzi. Nu știu când au trecut, timpul pare să se scurgă într-un ritm amețitor, năucindu-mă și făcându-mă să mă gândesc dacă eu mai știu să trăiesc sau doar muncesc trăind.

Nu mă plâng, doar că meseria m-a solicitat mai mult decât aș fi anticipat, am schimbat niște locuri de muncă pentru mai bine, a venit Covidul și noi cadrele medicale am trăit în ritm alert ( nu că am fi scăpat definitiv, încă purtăm mască obligatorie la locul de muncă), tânărul meu s-a logodit, și așteaptă un copil, eu mi-am luat pisică din nou.

Asta e pe scurt.

Pe termen lung au fost două perioade urâte de Bourne aut, care m-au secat de inspirație complet.

Deci rezumatul: o să fiu bunică și mi-am luat pisică…

Bine v-am regăsit, dragii mei!

 

Jami…

 Gandja Jamal, puță de maimuță, cocoică, Jami…Masculul Alfa …

 29 martie 2010- 24 ianuarie 2015

 

Două…

O operație și un examen!
Două lucruri extrem de importante în prezentul meu recent.
Două lucruri care mă fac ușor să îmi pierd mințile.
L-am operat pe Jami! Greșit! A fost fiul meu cu Jami la doctor, ca să îl opereze.
Acum multe luni, anul trecut, lui Jami i-a apărut o gâlmă pe omoplatul stâng din față. O perioadă nu am dat importanță, apoi m-am dus cu el la doctor și mi s-a spus că este un mic chistuleț pe care să îl las în pace, că nu deranjează. Lunile au trecut, gâlmuța parcă a mai crescut…eu am plecat…
Apoi într-un final l-am trimis pe fiul meu cu Jami la un alt doctor, care i-a făcut o injecție cu marmeladă și gata. Gâlmuța s-a mărit rapid în câteva zile și după o altă perioadă, am ajuns la o altă doctoriță care după ce m-a tocat pe mine de bani, a concluzionat că nu are ce face, că e cancer și că…pa.
L-am redirecționat pe fiul meu la o doctoriță bună, care l-a trimis la Ploiești.
Pe scurt, după toată bătaia de joc a așa-zișilor medici veterinari, călăi avizi de bani…la Ploiești am dat de o doctoriță bună care l-a operat pe Jami.
Masculul Alfa este ciuruit pe bune, a trecut printr-o operație destul de complicată, întinsă pe tot spatele și pe sub omoplat.Are cam 30 de copci, refuză pentru moment să mănânce, fiul meu îi bagă mâncare forțat pe gât, nu poate încă să se ridice, nu știu dacă își va mai folosi piciorușul stâng din față…
Iar cancerul s-a întins și nu a putut fi în totalitate operabil pentru că s-a întins în mușchiul ce învelește plămânii. Da…se pare că are metastaze.
Da…se pare că are un pronostic aproximativ până în decembrie. Da…am refuzat chimioterapia. Da…ajunge cu chinul, a fost destul chinuit. E operat doar de două zile și încă nu știu ce se va întâmpla cu el. Nici până mâine nu știu măcar ce va fi.
V-am spus că am devenit dură, nu? Știați! Cât timp mor în jurul meu oameni…nu mă mai impresionează nimic. Dar sunt praf! Sunt praf!!!!
Printre altele, săptămâna trecută mama a făcut o vizită la urgențe. Mișto, nu?
Mâine am examenul de limbă! Pentru ,,importanta” recunoaștere medicală.
Deja sunt saturată de tot…nu știu dacă îl voi lua…nu prea mă mai interesează momentan…
Nu vreau să mai aud că o să fie bine. Nu e bine!
Vorbeam cu Mixy (mulțumesc, fată hăi)…da, sunt sigură că plătesc păcatele părinților mei.Au destule.
Iar eu m-am săturat să adaug pagini la romanul vieții mele…

 

Cinci…

Cinci ani! Cinci ani de blog…de cuvinte rătăcite, de trăiri, idei, povești sau gânduri răzlețe!
Cinci ani frumoși, urâți, nenorociți, împliniți.
Și din nou am uitat!

Și deocamdată simt nevoia să tac, pentru că ce am a scrie nu e frumos și e dureros și nu mă va încuraja să spun.
Deci, da…am supraviețuit cinci ani pe aici.
Și încă mai sunt…mai rar, dar mai îmi tremură ,,pana” pe aici…
Dar nu acum. Acum doare ceva, mult prea mult…

 

Duzina de cuvinte- Trei pisoi…

August era spre sfârșite și lumea din ogradă se întreba ce va veni odată cu toamna…
Poate ziua lui Sir?
Molfo, Sisy și Mozolici crescuseră deja. Făceau numai prostii, învățați de Ghioaga  și certați mereu de Jegărel și Mira.
Cei trei năzdrăvani s-au gândit să îi facă o surpriză lui Sir și în acea zi s-au vorbit cum să îl surprindă cu un supliment în plus față de ,,La mulți ani-ul” normal.
Sir zăcea tolănit pe verandă, mulțumit de procesul de absorbție dat de lumina puternică a soarelui și de căldura năucitoare. Acolo era răcoare.
Deodată atenția îi fu atrasă de Molfo care făcând un salt ciudat, ateriză pe un pepene din grădină. Pufni în râs când Molfo se ridică un pic amețit și plecă împleticit spre Mozolici și Sisy.
Starea de somnolență îi dispăru și ciuli urechile când auzi de la cei trei …,,În pas de defilare, marș!”
O imagine comică îi apăru în față ochilor…
Mozolici, Sisy și Molfo înaintau în șir indian, cu cozile ridicate și fluturându-le la unison ca pe niște steaguri.
-Pluton, stai….și cei trei se opriră în fața lui Sir.
,,Cine e cel mai tare?
Sir! Sir! Sir!
Cine ne învață că viața nu-i uitare?
Sir! Sir! Sir!
La mulți ani și la mai mare
și să ne-nveți mereu,
cum să trăim pe propriile picioare.”
Lui Sir îi apăru o lacrimă în colțul ochiului, pe care și-o șterse repede atunci când apăru Jegărel și apoi Mira, mânați de miorlăielile intense auzite.
-Vă mulțumesc din inimă dragilor, mă bucur că nu m-ați uitat!”
Jegărel se simți mândru de puii lui și îndreptându-se spre Sir îl îmbrățișă cu drag.
-Să ne trăiești maestre și să ne rămâi mereu alături, plin de învățăturile tale înțelepte!
Întorcăndu-se și vrând să obțină aprobarea celor trei pui, rămase blocat. Cei trei dispăruseră deja, alergând o broască ce se chinuia să scape din lăbuțele lor.
Viața era frumoasă și prevestea noi aventuri….

Șirul de povești ale pisicilor le puteți citi în categoria Jegărel .

 

Azi am fost îngenunchiată!

Azi am fost îngenunchiată!
Am sperat până în ultima clipă ca rugile mele să fie ascultate și într-o ultimă opțiune, să se facă ceva ținându-se cont de cuvintele și dorința mea.
Nu au contat! Ura pentru un animal a fost mai presus decât orice, nepăsarea a fost primordială.
Mi-am jurat ultima oara ca nici un bărbat să nu mai facă să curgă lacrimi pe obrajii mei.
În ultimile luni am stat mereu să mă gândesc dacă se merită, dacă sentimentele mele puternice primesc răspuns, dacă dorințele mele sunt măcar auzite dacă nu ascultate.
Am dubii, așa cum am avut și altădată.
Am fost ,,acuzată” că nu m-am rupt de trecut și că nu pot trăi prezentul, dar poate că am refuzat prezentul tocmai pentru că aveam îndoieli.
Dacă simți asta, nu te poți minți.
Azi am plâns din nou, pentru a câta oară…și nu știu dacă se mai merită.
Dacă cineva nu ține cont cât de puțin de ceea ce îți dorești tu cu adevărat, nu cred că mai ai pentru ce să lupți.
În inima mea se dau mari bătălii…ea bate încă și iubește, dar capul dă tonul rațiunii.
Nu mi-e bine și senzația de deja-vu nu îmi dă pace.
În viața mea nu mai există Bubuț și mi se reproșează că o pisică îmi dictează sentimentele în relația mea.
Din viața mea nu mai face parte acum Bubuț și tot în viața mea trebuie să îmi fac ordine.
Știu că timpul le va rezolva pe toate, dar acum sunt plină de furie, dezgust și dezamăgire. Și asta e cel mai grav!
Pot trece peste faptul că mi-a fost dat motanul, am fost de acord cu asta într-o ultimă instanță, însă nu pot trece peste faptul că nu s-a ținut cont de dorința mea de a fi dus înapoi în familia de unde l-am adoptat.
Iar asta mă afectează foarte mult și îmi afectează mult relația. O relație care acum e în pioneze…era oricum de ceva timp.
Dacă sunt catalogată drept o nebună cu pisici care pune mai mult preț pe niște animale decât pe dorințele partenerului (care oricum nu coincid cu ale mele) accept criticile. Doar că începuturile au fost false și mi s-a lansat ideea că pisica și apoi pisicile din viața mea nu sunt o problemă.
Iată că este și se amestecă și cu alte lagune din relație.
Mă iertați pentru incoerență, dar mă doare sufletul.
Trebuie să mă gândesc foarte bine dacă omul care m-a dezamăgit merită în continuare șanse. Eu știu doar că nu sunt fericită și că am plâns mult în această relație.

 

Jamică

Mi-e drag de el de nu mai pot. în fiecare an am scris cuvinte frumoase ce nu credeam că voi scrie vreodată despre vreo pisică.
Mi-a fost alături în singurătățile mele.
Mi-a alinat dorul de fiul meu, alinandu-și și el dorul de el, cu mine.
A fost mereu prezent pe lângă mine sau în poala mea, atunci când eram supărată sau îmi era rău.
Devenise un tot și nu se mai dezlipea de mine, urmărindu-mă prin casă.
Îmi sărea în brațe și dormea acolo. Îmi torcea până când adormea.
Asta a fost perioadă de glorie, când eu și Jami eram zi de zi unul lângă altul.
Și acum mă iubește, toarce la mine, stă să îl perii, vine după mine pentru o mângâiere…doar că se întâmplă mai rar.
Stau și mă gândesc dacă se va mai apropia de mine în viitor, așa cum o face acum…
Pentru că la rândul meu voi fi plecată ceva timp.
Dar știu că îl iubesc și nu îmi pot imagina cum ar fi să nu mai fie.
Până atunci…îi spun la mulți ani lui Jami al meu, puță de maimuță, cocoică, puță, țiți.
La mulți ani pentru cei 4 ani ai lui!

 

Ne-simţită

Am început să devin ne-simțită!
Mă sună vecina să îmi spună că e cutremur, pentru că eu nu îl simt…. Îmi bag trei izmene pe mine și apoi mă fac că nu dârdâi…. Jami dă să mă muște, iar eu nu mai bag în seamă mâna mea ce e pe post de șorici de șoricel….
Chestii de genul!
Am primit nește vești de la cineva ce am crezut că devine important în viața mea la un moment dat.
A ajuns la vorba mea și mi-a dat dreptate(eu știu că am mai mereu-nu mereu, dreptate)…și a anunțat că e bine. Să îi fie de bine!
Ochii văd, inima cere…nu ai vrut, la revedere!
Mno…e neinteresant, mi-e bine, parcă m-am mai liniștit și nu mă mai apucă strechea așa cum mă apuca de la orice căcat.
Cred că ori am îmbătrânit, ori m-am dat un pic pe brazdă, ori mi-am dat seama că iubu înseamnă mai mult decât credeam eu….ceva, în viața mea.
Încă mă bănănăi între două case, între Jami care de drag și amor după mine, se spârcâie tot, împarfumându-mă cu un miros ce mă bagă urgent în mașina de spălat, între Bubuţ care cum prinde că vreau să mă bag în cadă la baie, sare înaintea mea în apă și eu trebuie să zic pas şi să îl urmăresc cum înoată…. și un papagal neînfricat, care se înfoaie la unul dintre motănei, alergându-l prin casă.
Aventuroasă viață am….
Trebuie să recunosc că uneori chiar nu mă plictisesc.
Pe lângă toate astea, hai să vă mai spun ceea ce nu mai este un secret de mult, dar trebuie să mă repet….nu mai luați chiar de bun tot ceea ce scriu, printre realitate…recunosc că mai strecor și multă multă fantezie, asta ca să dea bine la public.
Dar…voi…vă dați seama…știu eu!   :)))
Mno, azi nu mai am Suleyman, nu am nici căldură ca să mă delectez cu ea, dar poate o pun iar de o zgâlțâială…măcar să nu mai zic că sunt ne-simțită.
Hai să aveți o zi bună!

 

Psiluneli- Pată de culoare

O pată de culoare pe o floare…. În câte petale de culori s-ar răsfira dacă s-ar deschide?

Trăirea-mi, cam amorfă și cam seacă… Dacă nu ar fi iubu meu să radă tot timpul, oare nu aș uita să zâmbesc? O pată de culoare prin viața mea monotonă….

Trecerea mea prin viață…. Ar fi nesemnificativă dacă nu ar exista un personaj cheie, ce face ca eu să nu fi trăit degeaba, rațiunea mea de a fi și de a simți că se duce ceva mai departe din mine…
Pata de culoare adusă de fiul meu… pete de culori de tot felul…o paletă variată, cum este viața însăși.

Singurătatea, care câteodată este cruntă… Dorul de fiul meu, dorul de iubitul meu, îndepărtarea de tot de aș vrea să fie cât mai aproape…Tot ceea ce îmi alină dorul poartă un singur nume. Știe să fie exact acolo unde este nevoie și să umple golul. Să mă iubească și să mă facă să nu mă mai simt singură atunci când sunt…să îmi țină de urât până vin cei dragi…
Pata de culoare în alb și negru…Jami.
Numai el știe câte lacrimi au curs pe blana lui…numai el știe cum m-a privit în ochi, încercând să îmi spună că va fi bine.
Numai el m-a simțit atunci când mi-a fost rău sau am fost tristă…și mi-a sărit în brațe nemaimişcandu-se de acolo până când nu eram din nou bine.
Nimeni altcineva nu ar înțelege, dar eu și el avem o legătură extrem de specială.
Dacă ar putea vorbi, v-ar spune vorbe de jale, v-ar spune povești de dragoste și de dor, v-ar povesti istorisiri hazlii și penibile totodată…
Dar nu poate, în schimb…privirea lui dă de înțeles totul.
Nu îmi văd viață fără el….nu știu cum va fi când se va întoarce fiul meu și îl va vrea doar pentru el….nu știu cum va fi când pentru o perioadă, Jami va stă la părinții mei.
Știu doar că face parte din viața mea, din sufletul meu, e pata mea de culoare…și că….oricât de nebună aș părea…s-ar putea să renunț la multe pentru el.

Au scris Mariana, Some Words, dor, Ioana Soglu, Vienela, Adriana, Cita, oglinda lui erised