Evaluare

Timp! Mult timp pierdut cu alte cotidiene…
Am ajuns la concluzia că nici măcar nu mai știu să întrebuințez corect blogul, paginile…mă uit ca tâmpa la stele…
Ne-am risipit care încotro, mulți din cei cu care mai aveam contact pe aici sau pe blogurile lor, au dispărut cu tot cu bloguri, alții le-au șters, nume-nickuri nu mai există, Fb ne-a captat complet sau pur și simplu, cheful a dispărut.
Ne-am împrăștiat pe alte grupuri, nu mai ținem contact, ne-am răcit, ne-am îndepărtat…
Și mereu găsim scuze!
Avem viață în offline, avem viață privată, avem…avem sau nu avem…nu mai găsim așa de important să ne împărtășim gândurile, fanteziile, tristețile sau bucuriile.
O postare scurtă sau mai amplă pe Fb și gata, s-a rezolvat…
Mă uit în prezent, mă uit la trecut și mă uit cu oarecare regret…cum eram, ce făceam, ce scriam, cum gândeam…
Mă simt oarecum frustrată că nu mai pot, că nu mai vreau, că nu mai simt!
Ba simt! Simt din plin, dar am evoluat oarecum, gândesc în alt mod, am idei și gânduri care mi-ar îndepărta și ultima fărâmă de cititori pe care îi mai am…sau poate nu!
Sunt ceva mai spirituală, însă la un mod neînțeles de foarte mulți dintre ,,normali,,.
De-a lungul timpului, mi-am pus repetat întrebări despre multe lucruri, despre noi ca omenire, despre viață în general.
Cu timpul , am ajuns la concluzia că doi plus doi nu face neapărat patru…dacă vreți să înțelegeți unde ,,bat,,…
Cu timpul am ajuns la concluzia că nu trebuie să mă raportez neapărat la normal și că ,,supunerea,, mondială e doar tacită, poate acceptată, însă nu neapărat înțeleasă și aprobată…
E că nu ați înțeles nimic?
La mine e doar începutul , cu siguranță va continua…

 

Viața inertă

Ne cramponăm să trăim robotizați.
În inerție, ne trezim la aceeași oră dimineața, ne spălam pe dinți, înghițim pe repede înainte ceva ce ar fi un mic dejun, gâlgâim o cafea și ne năpustim spre serviciu, cu frica de a nu întârzia.
Înjurăm birjește când stăm în aglomerație și ne facem cruce cu limba înainte de a ne începe programul.
Viața ni se derulează în fiecare zi la fel și trăim ca să plătim tot felul de dări.
Când în jurul nostru apare un ,,personaj,, care se opune sistemului, îl catalogăm pe repede înainte cu probleme la mansardă, doar pentru că gândește altfel decât noi sau trăiește într-un fel mai aparte. Adică liber, lipsit de prejudecăți pe alocuri, cu spirit de aventură și fără a își face neapărat planuri. În jurul personajului se face imediat loc pentru că nu mulți au curajul să fie de acord cu gândirea lui sau modul de viață.
Ce voiam să spun?
Vin dintr-o țară cu prejudecăți adânc înrădăcinate și greu de schimbat și trăiesc într-o țară care se vrea democrată, dar nu este.Totul este mascat sub o cruntă ipocrizie
Aici am întâlnit un om care mă amețește cu felul lui de a fi, uneori mă intrigă , alteori îi dau perfectă dreptate.De multe ori m-a făcut să mă gândesc că am trăit greșit, cu toate că știu singură asta. Familia l-a trimis la un medic specialist spunându-i că are probleme, după care s-a dat deoparte. A fost un șoc atât pentru el cât și pentru mine.
I-am rămas alături pentru că înțeleg revolta lui împotrivă sistemului care nu știe cum și cât să mai sugă de la noi toți. Sunt și eu revoltată pe tot ce ni se întâmplă ca omenire însă nu mulți au curajul de a se revolta și de cele mai multe ori o fac singuri. Și asta nu duce la nimic bun.
Singură am realizat că eu încă mă lupt cu mine să mă smulg din rigiditatea cu care îmi trăiesc viața și să încerc să mă bucur de clipe ce vin pe neașteptate în fiecare zi.
…Acum câteva luni am văzut filmul ,,Captain Fantastic,, , film care m-a pus mult pe gânduri…

 

Șapte ani

 

Șapte ani de blog…din care ultimul cu puține articole.
Șapte ani în care avântul de la început s-a mai temperat, setea de a refula s-a domolit, iar inspirația pe care o aveam zilnic e undeva prin neant pierdută, pentru că inspirația mea izvora pur și simplu din suferință.
Dacă sunt fericită …și sunt…nu sunt în stare să scriu nici măcar o strofă de dragoste.Îmi storc creierii obosiți și nu vrea să iasă rima.
Dacă v-aș scrie despre fericirea mea, probabil că ar trebui să vă luați glicemia, iar eu ca să zic așa cu dulcegariile mai puțin, nu au ținut nici măcar la mine.
Poate că o să încep puțin câte puțin să mai ,,scap,, câte o poveste despre cei cu care îmi împart fiecare zi, la muncă.
Poate că o să încep să călătoresc din nou cu Jegărel…habar nu am…
Sau poate că o să reiau seria lui Știetot…
Nu am planuri, nu am timp(chiar nu am) și îmi doresc să scriu săptămânal la Duzină…nu reușesc.
Îmi este dor de tot ce a fost odată în scrierile mele și îmi este dor de prietenii mei de aici.
Câteodată îmi este dor și de mine…
Pe picior de plecare la muncă, nu am vrut decât să îmi amintesc mie și poate și vouă…că blogul meu trebuie să meargă la școală…a făcut șapte ani.

 

Noul…

Afară este o vreme năucitoare care face ca organismul să o ia razna. Astăzi au fost 12 grade, un vânt năpraznic și o ploaie cum numai în aprilie întâlnești.
În locuința mea este cald și bine, canapeaua te îndeamnă la somn sau la scris…
A fost un an al schimbărilor. Multe schimbări, prea multe în ultimile luni, hotărâri luate pe repede înainte și cu oarecare îndoieli.
În viață însă, de multe ori e bun și noul, iar necunoscutul aduce și ceva adrenalină.
Noul orășel, nouă locuință, noul job( pentru că după o lună am schimbat din nou locul de muncă), noua mobilă, noii colegi, noul plan…noul din viața mea a făcut să mă învârt anul acesta într-un iureș din care am ieșit mereu la liman.
Noile alegeri din jurul meu, oamenii care au ales să plece sau să rămână.
Prea mult nou, dintr-o dată!
Am ales în noul meu nou, să tolerez mai mult decât am făcut-o vreodată. Și să apreciez mai departe adevărul, chiar dacă doare. Sinceritatea pe toate planurile.
Lucruri care m-au ajutat în relația mea și în relația cu cei din jurul meu.
Am putut să îmi privesc amica în ochi și să îi spun că nu o pot ajuta mai mult decât ascultând-o, atunci când îmi vorbește despre iubirea ei…pentru că odinioară a fost iubirea mea.Iar dacă va fi să plece și de la ea mai departe…am asigurat-o că eu voi rămâne.
Am putut să îmi privesc iubitul în ochi și să îi spun că îl ador, fără să mai simt că vreau ceva la schimb, pentru că deja am primit.
Am încetat să mai fiu cine eram…am evoluat!
Noul…noul în vechiul an!
În afară de sănătate nu îmi doresc nimic de la noul an.
Am un presentiment că va fi un an greu pentru noi toți.De aceea nu am nevoie decât de sănătate, de ai mei-de ai mei toți!- și de OAMENI.Persoane am peste tot în jurul meu!

 

Roboți

Ne dorim ca anumite clipe din viața noastră să dureze etern…
Avem idealuri, avem dorințe, avem visuri care ne dau speranțe. Ne dorim cu orice preț să reușim, să fim cool. Ne zbatem să adunăm, să arătăm, să fim deasupra, să răzbim. Viața ne arată de multe ori ce e putred, însă noi nu reușim a zări din cauza zidului ignoranței. Sau din cauza inerției care ne târăște împreună cu ceilalți. Uităm că singura noastră avere suntem noi, copiii și părinții noștri. Restul sunt detalii…
Vrem să atingem idealul și perfectul și ne cramponam încercând să demonstrăm că putem mai mult. Cine spune că nu e așa, minte!
Cui încercăm să arătăm? Nu interesează pe nimeni…poate doar pe anumiți curioși din jurul nostru, care nu au viață personală.
În goana noastră după adunat, devenim de gheață. Nu mai știm să trăim, să simțim, să ascultăm, să avem răbdare, să iubim. Da, uităm să iubim….pe noi, pe cei din jur…
Trăim din inerție , ascultarea devine grea și înțelegerea nu mai are loc din cauza grabei.
Seara, când tragem linie și facem totalul, de multe ori ne dă cu minus.
Și de multe ori plecăm la somn încercând a ascunde dezamăgirea de peste zi și sperând că mâine va fi mai bine.
Și lăsăm lumina aprinsă, pentru a vedea tunelul prin care străbatem noi …robotizații .

 

Plouă, ouă, draci, laci

Și afară plouă, plouă…iar eu stau și spăl la ouă….cam așa ceva…
Plouă în draci aici, nu știu dacă de când sunt adică de zece zile, a fost vreo zi fără ploaie. Mă deprimă groaznic, nici măcar nu am avut când și cum să ies să văd unde mă aflu de fapt.
Lipsa de activitate mi-a ,,atrofiat” mușchii și am o febră musculară de nu mă văd. În plus mă simt și sunt de fapt foarte obosită, pentru că fac…
Fac ce fac și cei din jurul meu, numai că ăștia ori se fofilează ori înjură cu voce fără voce  lipsa acută de personal.
Da dragilor, este o lipsă de personal la fel ca și la noi. La 55 de pacienți, suntem cinci sau șase dimineața, cam trei la schimbul doi și dacă au noroc, doi pe noapte, dacă nu…unul singur.
Ore multe în principiu nu se fac, însă ești solicitat la maxim din punct de vedere fizic.
Am prins zilele astea un punct staționar cu mai puțini pacienți de care trebuie să am zilnic grijă, cam zece…din care cinci îi am imobilizați la pat, deci trebuie să îi ajut cumva cu căruciorul cu rotile.
Nu mă plâng, însă nu e așa ușor.
Nu am probleme cu schimbatul pamperșilor, cu spălatul la popou sau cu ,, treaba mare”. azi de exemplu o tăntiță a făcut pe ea (de obicei nu face) și a trebuit să pun dușul pe ea. Am făcut baia tot un rahat, dar mai mult am avut de furcă cu manevrarea femeii.
În schimb, tot azi am zis că mor …și aici am mari, mari probleme…când un nenică a tușit ,,flegmatic” …mi-a venit instant să vomit. Nu știu cum să fac să nu mai icnesc la faze din astea.
Nu știu cam ce aș putea să vă povestesc…nu e prea frumos ce vă descriu, nu? Dar asta e munca mea….grija oamenilor în vârstă, pipilică, răhățel.
Când o să am ce să vă spun cu totul altceva, mult mai frumos…o să o fac.
Colegii….colegele mele se ajută între ele, fusesem informată de asta, am văzut acum pe pielea mea. Eu sunt lăsată singură și ele fac pacienții împreună. Bine, nu mă pot plânge, am alături de mine încă…un mentor permanent, care mă învață ce și cum să fac, însă dacă a văzut că mă descurc, m-a lăsat să mă descurc.
La fel, trebuie să recunosc că am pacienți pe care nu îi pot pune singură în scaunul cu rotile, pentru că aș pica cu ei și atunci primesc ajutor.
Deci, până la noi vești…cum scap de scârbă?

 

Sperante desarte

Urmare din Insistenta,indolenta,nepasare…

Si a asteptat.Raspunsul nu a venit imediat ci dupa cateva zile,cand Alisee l-a sunat si vorbea cu el ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat.A spus ca a citit si mailul dar trebuie sa o inteleaga.il vrea si nu il vrea,are nevoie de timp si sa se gandeasca,dar si ca il doreste si ca viata este frumoasa alaturi de el.
Lorin nu mai intalnise pana acum o asa femeie.Stia ca femeile sunt pretentioase si dificile,reci si ignorante..doar fusese cu una care nu isi arata sentimentele,dar ii placea sa ii fie oferite..insa Alisee intrecea orice inchipuire.
Lorin era pus intr-o dilema..ar fi renuntat pe loc,simtea ca poate nu se merita,insa era atat de singur si avea atatea de oferit incat parca ar fi riscat.S-a analizat,a pus in balanta totul si gandindu-se ca nu are nimic de pierdut s-a hotarat sa riste.I-a dat Aliseei inca o sansa la fericire..si-au dat o sansa sa se cunoasca mai bine.El nu a mai cautat-o,ea a inceput sa il sune si sa vorbeasca mai mult.Comunicarea intre ei parea ca o ia pe fagasul cel bun.

 

Insistenta,indolenta,nepasare…

Continuarea la Suflete criogenate.

Alisee insistase sa nu fie cautata.Voia sa detina controlul asupra vietii ei,in asa fel incat ea era cea care voia sa dea tonul in discutii,atat la telefon cat si pe messenger.
Lorin incercase sa se conformeze,dar Alisee ii intrase in sange deja si simtea nevoia sa o caute,sub mastile pe care femeia le purta,el simtise caldura ei,bunatatea si alt fel de om.Voia sa vada adevarata fata a lui Alisee sau sa se convinga ca se minte singur.Deja ii era dor de femeia cu care facuse dragoste,numai ca atunci cand incerca sa spuna asta,vorbele ii erau oprite de catre Alisee,care nu credea o iota si care parea acum ca fuge.
Oare de ce fugea?
Lorin deja simtea asta din cuvintele scrise de ea pe messenger,cuvinte care pareau reci..din vorbele ei la telefon,telefoane date doar de ea,atunci cand ii convenea sau putea..seara tarziu.

 

Suflete criogenate

Urmare din Oamenii de langa noi .

Lorin i s-a parut  Aliseei un barbat interesant,asa ca nu l-a expediat cum facea in mod normal cu toti ceilalti care incercasera sa ii patrunda in sufletul.
Insa Aliseei ii placea sa detina controlul asupra vietii ei si avea un mod ciudat de a se comporta..acum vorbea cu el,acum disparea brusc in timpul discutiilor,motivand tot felul de preocupari.
Lorin si-a dat seama ca Alisee nu poarta decat o masca,sub care isi ascunde adevarata personalitate,pe care el o simtise.Simtise ca este o femeie de o sensibilitate rar intalnita si ca duritatea ei de fapt nu este decat un scut.Si-a propus sa o cunoasca,tocmai pentru faptul ca il provocase prin inabordabilitatea ei.Nu se lasa el asa usor cu una cu doua,era o provocare a vietii,plus ca simtise ceva..ceva ce nu mai simtise de mult..inima ii tresaltase pentru prima oara dupa multi ani.Nu credea in dragoste la prima vedere,insa femeia aceea avea ceva ce il fascina enorm.

 

Oamenii de langa noi

Lorin era un barbat ce intrase in a doua tinerete.Viata ii oferise multe surprize,majoritatea urate.Era trecut printr-un divort,sotia il parasise indragostindu-se de altul mai tanar decat el.Ii redase libertatea fara sa se mai gandeasca la el si la cat de mult o iubea.Voia ca ea sa fie fericita si nu s-a mai gandit la durerea lui din suflet.S-a cufundat in munca multi ani,incercand sa uite si sa mearga mai departe.I-a fost greu,foarte greu si a avut momente de depresie crunte,insa prietenii au fost aproape si l-au ajutat.
Viata si-a urmat cursul si a incercat sa isi gaseasca fericirea.Nu prea i-a reusit,femeile pe care le intalnea in cale erau superficiale si materialiste.Nu doreau sentimente ci plimbari si foloase materiale.A renuntat.
Totusi,la un moment dat..a intalnit pe cineva care a reusit sa ii starnesca pasiunea si sa iubeasca din nou.Si a iubit,fara sa vada ca si acea femeie era rece.
Cand in sfarsit si-a dat seama,a plecat..redandu-i iubitei libertatea si la fel,renuntand iubind-o.