RSS

Arhive pe etichete: frustrari

Roboți

Ne dorim ca anumite clipe din viața noastră să dureze etern
Avem idealuri, avem dorințe, avem visuri care ne dau speranțe. Ne dorim cu orice preț să the-philosopherreușim, să fim cool. Ne zbatem să adunăm, să arătăm, să fim deasupra, să răzbim. Viața ne arată de multe ori ce e putred, însă noi nu reușim a zări din cauza zidului ignoranței. Sau din cauza inerției care ne târăște împreună cu ceilalți. Uităm că singura noastră avere suntem noi, copiii și părinții noștri. Restul sunt detalii…
Vrem să atingem idealul și perfectul și ne cramponam încercând să demonstrăm că putem mai mult. Cine spune că nu e așa, minte!
Cui încercăm să arătăm? Nu interesează pe nimeni…poate doar pe anumiți curioși din jurul nostru, care nu au viață personală.
În goana noastră după adunat, devenim de gheață. Nu mai știm să trăim, să simțim, să ascultăm, să avem răbdare, să iubim. Da, uităm să iubim….pe noi, pe cei din jur…
Trăim din inerție , ascultarea devine grea și înțelegerea nu mai are loc din cauza grabei.
Seara, când tragem linie și facem totalul, de multe ori ne dă cu minus.
Și de multe ori plecăm la somn încercând a ascunde dezamăgirea de peste zi și sperând că mâine va fi mai bine.
Și lăsăm lumina aprinsă, pentru a vedea tunelul prin care străbatem noi …robotizații .

 

Etichete: , , ,

Certitudini

001o052X1aMMulte și mărunte. Sau mari…sau de tot felul, toate s-au adunat în ultima perioadă.
Cât durează un început? Atât cât îți dorești doar ca ,,început,, să fie. Dacă vrei să îl trăiești mai departe, atunci pur și simplu te lași purtat de viață. Cu bune și cu rele.
Relația mea nu mai e un început, e o certitudine. Am trecut peste ,,probele,, la care am fost supuși amândoi și ne continuăm viața în doi. Care este una frumoasă și liniștită. Când există incertitudini le discutăm și trecem la alt nivel.
Omul care este alături de mine mi-a arătat că dragostea nu se măsoară în cuvinte ci în fapte. Dragostea nu înseamnă numai vorbe frumoase, mângâieri și alea-alea, dragostea înseamnă să îți privești partenerul și să știi ce se întâmplă cu el. Să fii alături în momente grele și atunci când e nevoie să ajuți.
Cel căruia îi sunt aproape știe că se poate baza pe mine și că nu îl presez atunci când are nevoie de spațiul său personal. Nu se simte stingherit atunci când îmi spune că pleacă cu băieții fără noi fetele și se simte întreg atunci când plecăm cu cortul, pentru că nu am fițe și pun mâna să îl ajut să ridice cortul sau să umfle saltelele.
Lucruri mari…lucruri mici.
Wohnung-ul meu e o certitudine, nu mai e un început. Mai am niște pași de făcut, ceva birocrație, dar l-am văzut, măsurat, semnat hârțogării și apoi într-un final, urmează mutatul.
Jobul nu mai e un început ci o certitudine. Proba de lucru e dată cu brio, contractul este semnat, mai trebuie dată o demisie și să sperăm că se termină într-un final cu stresul.
Aici am învățat că eu ca om sunt important și că nu trebuie să demonstrez nimic, ci doar să fiu așa cum sunt. Și e bine, știu cum sunt.
Am primit de curând un comentariu pe care l-am citit cu interes și l-am aprobat, pentru că nu am nimic de ascuns.
Am avut destul timp să mă analizez pe mine ca persoană și să știu cum sunt, cine sunt și ce pot.
Că sunt complicată, asta o știu…cum știu și că îmi complic sau îmi complicam singură existența.
Dar am învățat multe lucruri în ultimii ani…să iert, să merg mai departe și să nu rămân frustrată.
Nu dau explicații, blogul meu este după cum scrie, un blog personal sau fantezist.
Fiecare mă ia așa cum mă citește. Puțini oameni mă cunosc așa cum sunt și câțiva dintre ei mă citesc. Fiecare din ei știe să citească printre rânduri ceea ce postez.
Tuturor celor care au trecut prin viața mea , buni sau mai puțin buni, le-am urat numai bine. Cu majoritatea încă țin legătura, pentru că nu avem de ce să ne urâm. Eu am învățat ceva de la ei, ei poate au învățat ceva de la mine.
Toți știm că viața e o loterie unde pierzi sau câștigi.
Și toți știm că nu avem timp să ne oprim decât cât să ne oblojim rănile pentru a putea să pornim mai departe.
Să dăm speranțe, să sperăm, să trăim, să ne trăim pe noi.

 

Etichete: , , , , ,

În mai

În mai…. 30355_362218850535865_929944402_n.jpg

…au înflorit cireșii…E o nebunie, pe care eu nu am trăit-o până acum. M-am oprit lângă un cireș înflorit și efectiv mi-am băgat capul între crengile îndoite de greutatea florilor bogate. Trăiesc!

…încă sunt acasă. Și nici nu am de gând să mă întorc la munci. E cam plictisitor dar oferta de șase săptămâni de medical fără probleme e mare, bine, încă nu sunt hotărâtă cât să mai stau. Până la urmă doctorul decide și încă mai am de făcut o programare la psiholog.
Da! Am ajuns la concluzia că nu strică așa ceva, sunt curioasă cum o să mă înțeleg în româno germană cu neneatantireparatodesuflete.

…mi-a explodat o ,,bombă”  în nas. Într-un moment de sinceritate debordantă, am aflat că am trăit o minciună perfectă mai bine de șase luni.Ah, nu! Apreciez omul care știe că își poate tăia craca singur de sub picioare, dar preferă să spună ceea ce ascunde. Bănuiam…mă făceam că nu știu, ca să nu mă simt nesigură.
Nu știu cine greșește…eu că o să iert (posibil)… pentru că va exista și în continuare…sau persoana respectivă că mi-a spus. Oricum, indiferent cum ar fi fost…tot aflam.

…e ciudat cum poți afla cât de tolerant poți fi. Sau prost. Sau că poți face anumite compromisuri peste care odată nu puteai trece deloc. Dar țara s-a schimbat, mentalitatea la fel…oamenii nu mai sunt cei pe care îi știai. Acum locuiești după regulile lor-logic, lucrezi după regulile lor-logic, îi accepți așa cum sunt-oare?.

…încă iubesc și sunt iubită. Nu mă mint, așa este. E ciudat sentimentul asta, să vezi cum cineva încearcă să îți arate asta și încercând…face greșeli.

…la horoscop mă ia cu…,,aveți grijă la relația d-voastră că e posibil să se producă o mare ruptură, aveți grijă ce spuneți și cum reacționați”. Mă gândesc numai la cât de mult îmi va părea rău, la un moment dat… Drept dovadă, mi-am mușcat limba și am tăcut pe moment, mi-am luat timp să rumeg tot ce mi-a fost adus la cunoștință, să procesez corect și să dau verdictul. Pentru că da, un om așteaptă un verdict și mai mult de 50% e sigur că va fi negativ. Omul știe deja că la mine e alb sau negru…nu există mijloc. De fapt nu mai există dinainte de a apărea el în viață mea.
Dar dacă ne potrivim…de ce să ne împotrivim?

…trebuie să iau decizii majore privind locul de muncă și locuința.Simt că trebuie să plec…mi-e teamă.

…m-am îngrășat. Am făcut un colac care sigur mă va ajuta să nu mă înec, atunci când voi merge la mare.

Ca o concluzie pentru toate dilemele mele…în mai…mai vreau sau nu?

 

Etichete: , , , , ,

Stres mental

S-a așternut praful și o să se mai aștearnă…Cuvintele se ițesc firave printre pânze de păianjen. 04q
Viața merge înainte cu bune, cu rele, chiar dacă blogul stă pitit într-un con de umbră.
Pe meleaguri străine, unde visăm că aleargă câinii cu covrigi în coadă și unde vrem să credem că numai lapte și miere curge, noi cei care suntem veniți să lucrăm cât se poate de legal cu contracte de muncă încercăm să rămânem pe linia de plutire.
Ne înscriem peste tot pe unde ni se cere, plătim cotizații și impozite, suntem conștiincioși și muncitori, răbdători și flexibili și totuși ceva ceva scârțâie…

Atunci când ai dat sau dai tot ce e mai bun din tine, te prezinți la muncă chiar dacă o vână de la cap stă să îți pleznească sau te doare la genunchiul din partea stângă de după cot, realizezi că nimeni, dar nimeni nu observă efortul tău și începi să devii …ca ei.
Sunt acasă în medical. De data asta după ce am așteptat din nou mult și bine ca un loc să se elibereze și să pot deveni și eu bolnavă.V-am povestit că aici când li se pune pata sau i-a mușcat musca, oamenii de aici își iau medical. Și dacă se cacă pe ei își iau medical…eu ca fraieră veneam la muncă cu hârtia igienică pregătită și făceam ture la WC…dar veneam. FRAIEROOOO!!!!
De data aceasta stresul și-a spus cuvântul și rotițele din capul meu au cedat. Apoi încet încet a luat-o și stomacul la vale, după el gâtul a început să scârțâie din cauză de durere de coloană și în final rinichii au strigat și ei după ajutor.
Nu, nu zac în spital cum voia nenea doctorul să mă împacheteze, sunt acasă.
După mine…potopul. Dacă au văzut colegii că e groasă, că eu nu vin la muncă să trag la jug, s-au mai ,,îmbolnăvit”doi.
De fapt totul se întâmplă pe fond de nouă șefă a asistenților, care de când a venit, a adus haosul în azil.Șeful azilului parcă e fermecat de ea ( e o tanti grasă, nu va gândiți la prostii), nu îi mai iese din cuvânt și din păcate ne-a dat pe noi peste cap.Lumea începe din nou să caute să plece, unii primesc demisii pentru că își spun punctul de vedere, alții își dau singuri demisia pentru că au găsit ceva mai bun, alții așteaptă.
Eu sunt în medical.Pe sistem nervos, adecă…stresată și să nu mă supărați că fac urât, plâng sau mă ,,depresionez” .Nup, glumesc într-o oarecare măsură. M-am dus la doctor și am zis: nene, eu fac poc…am luat-o razna, nu mai pap, nu mai fac nana, stau și număr oi și în puținul timp cât dorm(alea vreo două ore) eu visez că alerg să fac injecții, să dau pastile, să măsor tensiuni, să spăl pacienți și să le dau să mănânce. Toate astea dintr-o singură mișcare ca și în realitate. Sexosul meu doctor a zis… ,,aaaa…Psychische belastung…du bist krank, bleibst zuhause”. Adecă mai pe românește tradus neaoș, ai luat-o razna cu capul, stai acasă.
În timpul acesta, îmi caut o nouă locuință, mai mare, mă uit de mobilă pe internet și aștept să văd ce fac cu un nou loc de muncă. Mai durează dar măcar m-am hotărât. Încet încet trebuie să mă smulg de aici, azilul asta îmi suge și ultima fărâmă de energie pe care o mai am.
Cealaltă parte de energie o împart între fiul meu și iubitul meu, doi oameni care mă iubesc, îmi sunt alături dar mă și disperă în aceeași măsură. Amândoi!

 

Etichete: , , ,

Duzina de cuvinte-Viață de ne-bine

Urmele tălpilor de elefant care s-au impregnat pe irisul meu, mă fac să îmi curgă lacrimi amare.3D Set:
Poate plâng cu motiv, plâng fără motiv dar uneori o fac, în așa fel încât de multe ori zici că am ochi de bufniță.
Am cearcăne și lumea mă întreabă dacă sunt bolnavă. Nu sunt sau poate sunt.
Bolnavă de dor de mine, bolnavă de dor de vatră, de tot ce ar însemna un pic de liniște.
Suntem meniți să trăim o viață de căcat și să mimăm că suntem fericiți.
,,Bunica” cu ochi albaștri și moț în vârful capului, a murit.A făcut accident cerebral. A ajuns să moară ținută în brațe de asistentă și mângâiată pe cap de un român. Nu eu, colegul.
Nu am putut să mă duc să îmi iau rămas bun de la ea, pentru că vreau să îmi rămână întipărită în minte cum o știam.
Ieri am plâns pentru că am cedat într-un final și eu, omul puternic. Am o pacientă care are Alzeimer, iar într-o lună acesta a progresat atât de rapid încât a ajuns să nu mai facă și să știe nimic. Apoi ușor ușor și-a mai revenit. E o femeie care a fost frumoasă la viața ei și elegantă. Încă este la cei 87 de ani împliniți acum trei zile.
Am adus-o cu căruciorul cu rotile și îi dădeam să mănânce, pe fundal de sunet de chitară și voce de cântăreț…
Se uita la ceas în timp ce mânca și îmi spunea cât sunt de atentă și iubitoare cu ea. Îmi mulțumea!
Cântecul, situația… m-au copleșit atât de mult încât am cedat.
S-a oprit din mâncat și întinzând  degetele, mi-a luat de pe obraz o lacrimă din cele multe care curgeau neoprite. S-a uitat la ea și s-a întristat. Iar eu m-am simțit ca un gunoi…pentru că efectiv trebuia să fiu acolo ,,bine” pentru ea.Să o ajut!
Dar de multe ori, nu mă mai pot ajuta nici pe mine.
În ultimul timp, îmi vine să scot banii de la pușculiță, să îmi bag trei haine în rucsac și două cizme  și să mă urc în prima mașină, să fug.
Logica e simplă…am obosit fizic și mental și am nevoie de mult așteptatul meu concediu.
Dar până la el, mai am…

 

Etichete: , , , , , ,

Aș putea…

Sunt frustrată? Da, mă simt frustrată!
3.-Dona-Dolorosa Aș putea să scriu despre ignoranța față de pacienți și despre aruncatul pisicii în curtea altuia, dar nu scriu.
Sau poate despre inumanul ce văd că zace în unii, inuman ridicat din grad de nepăsare și faptul că e rutină???
Aș putea să scriu despre pacienta imobilizată la pat care în ultimile zile ,,face” cu sânge deci e clar că mult nu o mai duce…dar nu scriu.
Aș putea să scriu despre vremea urâtă de afară, total ciudată și cu zile în care alternează puțin soare și apoi o dă în vântoase și ploi….
Aș putea foarte bine să scriu despre lipsa de comunicare a unora care se cred niște oameni corecți și integri, despre lașitatea care zace în ei, nefiind în stare să păstreze din respect acea urmă de ,,prietenie” care poate exista dacă se vrea, dar nu se vrea? Aș putea, dar degeaba aș scrie…Răspunsuri nu voi primi…
Aș putea scrie despre bărbații care se cred mai bărbați decât ar trebui, dar de fapt nu sunt decât niște copii speriați puși în fața unor situații pe care nu le pot gestiona sau au frică de explicații…sau pur și simplu se ascund pentru că simt că au fost mirosiți în premeditarile lor și șterg urmele…dar nu scriu.
Indiferent ce ștergi, ce rupi, ce alungi din viața ta, ce urme vrei să nu se mai zărească, ce semne nu vrei să se descopere…ceva va rămâne întotdeauna în tine…amintirile. Inima nu ți-o poți smulge și ea a bătut măcar pentru o clipă pentru cineva…asta nu poți schimba niciodată, chiar dacă vrei cu disperare să uiți…Asta să ții minte!
Aș putea să scriu despre singurătate, dar este o chestie notorie….de ce să scriu?
Aș putea să scriu, dar nu vreau momentan.
Deocamdată am lăsat durerea să mă inunde tocmai ca să îmi arate că sunt vie, că încă trăiesc, respir…să simt că doare…să simt că sunt om și nu am murit sufletește.
Când o să fiu în stare, o să adun din nou sufletul făcut franjuri și o să încerc să îl repar.
Deocamdată lumea în jurul meu e urâtă, iar eu trebuie să încerc să zâmbesc din nou.

 
13 comentarii

Scris de pe Iunie 25, 2014 în De-ale mele...personale

 

Etichete: , , ,

Adio, ție…

Aceste rânduri de adio, dragul meu, le scriu în amintirea doar a ce a fost frumos între noi… Neil Duerden
Căci ne-am iubit că ne-am putut iubi, frumos și repetat ca o greșeală.
Până când am hotărât să nu o mai repetăm niciunul…așa încât totul s-a stins fără cuvinte și priviri, exact opusul frumuseții începutului.
Îți aduci aminte, nu?
Sunt sigură mai mult de 90% că a fost dragoste la prima vedere și nu vreau să mă mint singură.
Te-am plăcut pentru tine, pentru cum îmi vorbeai, pentru povestea ta tristă de viață, spusă doar din punctul tău de vedere, poveste care pe mine m-a convins că ești ce caut.
Mi-a plăcut felul tău simplu de a fi și nu sofisticatul cu care eram învățată.
M-am dăruit ție ca și cum ai fi fost ultimul și poate că pentru mult timp așa va fi…dezamăgirea a venit mult mai târziu ca să îmi întărească asta…
Ți-am spus de la început privindu-te în ochi, că apreciez ca un bărbat să fie bărbat și să recunoască dacă nu există compatibilitate între noi…mi-ai negat cu vehemență că ai fi altfel…
Ți-am spus privindu-te în ochi că dacă simt că nu mă mai iubești voi pleca singură fără să las nimic în urmă…am plecat, dar am încă multe lăsate…
Fiecare am avut greșelile noastre, mai mici, mai mari…greșeli.Compromisuri nu știu dacă au fost făcute în mod echidistant, nu am stat să le număr…nu are rost.
Te-am iubit mult, mai mult decât poți tu crede și îmi pare rău că nu ai știut să primești iubirea mea sau nu ai știut ce să faci cu ea, era prea mult poate.
Te-am iubit, dar la rândul meu am vrut să fiu iubită și poate prea oarbă…nu am văzut iubirea ta…dacă a fost.Sau poate dragostea ta de odinioară, mare și înflăcărată… s-a pierdut pe drum, pe undeva…
Te iubesc și recunosc că nu voi uita prea ușor ce a fost între noi…dar nu voi uita ce a fost la început și nu în ultimile luni, pentru că în ultimile luni a fost o simulare de relație deja pierdută…
Dar ușor, ușor voi uita.
Nu voi uita clipele frumoase, pe astea mi le voi aminti mereu…și știi că spun adevărul.
Să fii mândru! Să fii mândru că am fost singura femeie din viața ta care și-a scris iubirea ca să o vadă toată lumea.
Care s-a lăudat cu tine, odată!
Singura femeie care a făcut așa ceva pentru tine.
Alta sunt sigură că nu va mai fi…
Să fii iubit! Și să încerci și tu ca iubind, să și arăți asta…Nu este greu, trebuie doar să simți că vrei să faci asta…altfel, vei fi mereu singur.
Îmi pare rău pentru un singur lucru…că nu ai avut curajul să îți iei rămas bun de la mine, privindu-mă în ochi!
Pentru că indiferent cum a fost…noi ne-am iubit că ne-am putut iubi, frumos și repetat… ca o greșeală…

 
12 comentarii

Scris de pe Iunie 2, 2014 în De-ale mele...personale

 

Etichete: , , ,