Cartea unui om obișnuit

Luați loc și citiți mai departe file din ,,cartea’’ unui om obișnuit.Stiu că sunteți pe aici în așteptare, dorind să citiți ultimele noutăți ale lui Scorpio.Nu am mai scris de o lună, abia astăzi am văzut asta.Ultima perioadă a fost una cu mai mult sau mai puțin stress, cu multă muncă, cu ceva boală și cu o revedere mult așteptată.
Fiul meu este alături de mine de ceva timp și va rămâne aici. Mă bucur că a luat această decizie, nu va fi ușor, însă se va integra cu timpul. Inainte de a putea avea un job, se va înscrie la un curs de germană, pentru că fără nu are nici o șansa de a găsi ceva bun și ar fi păcat. Limba engleză nu îl ajută foarte mult, vorbește în engleză doar cu prietenul meu și cu puținele persoane care mai vorbesc engleza.
Am reușit și am cumpărat și o mașină pentru el, ca să îmi fie mai ușoară deplasarea și ca fiul meu să aibă posibilitatea flexibilă de a fi oriunde își dorește. Am simțit din plin pe pielea mea că fără carnet de conducere și o mașină, aici ești un om ,,mort’’.
Dacă acum fix două luni am avut acea gripă made Jermănica, acum m-am pricopsit cu o răceală ciudată și cu o tuse nenorocită care m-a lăsat fără voce două zile, apoi m-a trimis în medical fără drept de apel. Tușesc până nu mai am aer și orice iau nu mă ajută cu nimic, doctorul a fost de părere că nu am nevoie de antibiotic, dar nu știu dacă fără, mă fac bine.
Cu iubirea stau bine, chiar prea bine și mai mult ca oricând, sunt liniștită.Văd în privirea celui drag tot ceea ce îmi doresc și nu mai am nevoie de cuvinte sau întrebări. Ne completam și ne înțelegem cum nu credeam că există la cei ,,reci’’ –cum le zic eu și mulți alții… Mai am de lucrat la mine la unele aspecte, mai am de învățat din noua mentalitate de aici, am ceva de ,,lucrat’’ și la el dar totul se va face treptat și ușor, în așa fel încât să nu greșesc. Uneori, Hydea vrea să își arate colții, însă Jekylla o ia de mână și o duce să se liniștească, în așa fel încât să nu strice totul. Poate Hydea nu înțelege tot ce se întâmplă sau poate că vede ea ceva mic mic, acolo, însă Jekylla a rugat-o să aștepte și să vadă dacă este așa sau se  înșeală …
Totul se construiește cu răbdare și mai mult ca oricând, învăț pe mai departe… să am răbdare.
Viață mea se desfășoară acum cu pași normali, fără să o mai grăbesc și fără să fac mari planuri. Si e bine, pentru că așa se scriu pe mai departe file în cartea unui om obișnuit.

 

Provocările -Cartea de pe noptieră

E noapte și liniște totală. Nu pot dormi, m-am foit în pat când pe stânga, când pe dreapta…am numărat oi, am numărat boi, am deschis ochii, i-am închis la loc.Oftez și mă ridic.
Privesc pe geam în sus (așa m-am învățat că e bine, să țintești locuri înalte) la stelele care îmi fac cu ochiul, complice.
E noapte și liniște totală.Lumea doarme sau se frământă ca mine, în insomnii provocate voit.
îmi aprind o țigară chiar dacă știu că îmi va provoca tusea ce mă dărâmă de câteva zile.
Ochii se opresc pe noptieră. Am câteva cărți cumpărate recent din țară unele terminate, altele începute. Prea siropoase, prea complicate, prea adevărate pentru a le citi repede.
O carte stă printre ele, cu un semn pus la una dintre pagini. Cartea de pe noptieră nu e nici groasă dar nici subțire, e începută pentru a fi scrisă, dar e neterminată.
Stiu tot ce a fost scris în ea până acum…doar eu am scris-o…
O iau de pe noptieră și o redeschid…
Unele capitole m-au făcut să pun mâna la gură cu sfială și rușine, altele mi-au dat dureri de cap, pe unele le-am înțeles, pe altele le-am găsit total plictisitoare.
O carte bunicică pentru amatorii de genul…viața trăită de la A pe mai departe…
Ultimul capitol scris m-a bulversat și am încercat să înțeleg scriitorul și să mă pun un pic în rolul personajului…nu am reușit…știu , eu sunt scriitorul, dar nu am reușit să mă înțeleg eu pe mine.
Ultimul capitol este încheiat de mult, numai că astăzi îi voi pune punctul de final.
în cartea de pe noptieră voi începe să scriu un nou capitol. Nu știu dacă va fi doar o pagină scrisă sau mai multe, nu știu dacă voi scrie un întreg capitol sau mă voi opri înainte de a continua, dar capitolul va scris într-o altă limbă.
Am terminat țigara de mult, gândurile sunt prea multe în capul meu, noaptea e prea lungă și mult prea liniștită.
Ar trebui să dorm, dar de mult timp nu mai dorm nopțile…

Celelalte cărți sunt la Eddie pe noptieră.

 

Duzina de cuvinte- Gânduri rebele și aniversare

Ceara mă-sii de treabă! Am trecut de a treia săptămână de ,,șefie ”, merg pe a patra. Sinceră să fiu nu îmi place deloc, pentru că o clipă de neatenție te transformă în persona non grata. Tot nu îmi este bine, am devenit o țestoasă în depresie care pișă ochii atunci când chiar nu mai poate. Sunt cu capul, sunt cu nervii întinși la maxim, sunt îmbufnată, atentă la prea multe în jurul meu- ceea ce mă amețește complet, primesc prea multe informații deodată și de multe ori rămân blocată pentru că nu știu ce să fac cu ele.
încerc să nu cedez și să fac totul bine, însă dezamăgirea e cu atât mai mare cu cât știi că faci bine și totuși auzi comentarii de după, că nu ești bun. Asta mă dă mult înapoi însă sunt învățată cu bârfa românească.
Bârfa nemțească e la fel! Oamenii sunt aceeași oriunde te duci, simpatici, corecți, delăsători, lasă-mă să te las, buni la vorbă, slabi la muncă. Ca peste tot!
Alerg ca o rachetă pe culoarele azilului, ajutând mai departe acolo unde e nevoie , încercând să fie bine și să nu mai aud discuții. Discuții sunt și vor fi! Tehnica de a demonstra ceva poți să ți-o  bagi în dos, aici nu ai ce demonstra. Aici muncești până la epuizare sau renunți. Astea sunt opțiunile.
Tanti șefa cu puricele lătrător, nu mai e! într-un final șeful cel mare i-a cerut să demisioneze, nu avea nevoie de o statuetă în cutie. Se îmbolnăvise subit într-o situație de criză pe care nu a știut cum să o gestioneze. După o noapte în care cel care trebuia să muncească schimbul trei, s-a dat dus…iar eu a trebuit cu încă o colegă să lucrăm în continuare după schimbul doi și schimbul trei, deci 17 ore, noaptea următoare a lucrat-o șeful meu cel mare.Ar fi trebuit să fie doamna tanti șefă , însă ea nu a servit așa ceva la gabaritul ei, nici nu ar fi putut.
Am avut libere câteva zile , zile în care am zăcut, am vizionat filme, am stat pur și simplu în casă, să nu mai văd, să nu mai aud.
Azi am aniversare! Barosanul meu își serbează ziua de naștere și nu îi pot ura decât multă, multă sănătate și răbdare cu mama. Voi suna, îl voi felicita și voi bea în cinstea lui un pahar de ceva bun de la un brand renumit. Să îmi trăiești tata!

Pe ceilalți Duzinari îi găsiți la Eddie  în tabel.

 

Duzina de cuvinte- Puricele lătrător

Închipuiți-vă un cățel de talie mică, atât de mică încât îl poți prinde cu agrafe în piept, atât de mic este…
Rectificăm!
Închipuiți-vă un cățel de talie mică plimbându-se alături de o persoană corpolentă.
Cățelul este cam cât o palmă jumătate, persoana are între 120-140 kg…? Cam așa…
Mda!
În câteva cuvinte, aceasta este nouă mea șefă a asistenților. De când am zărit-o mi-am dat seama că nu are nici o șansă să se apropie de mine și nici eu de ea.De fapt șanse nu prea primește de la nimeni, însă postul îl are și e șefă. Că ce știe sau ce poate, habar nu am. Poate știe, dar să fie cu adevărat o asistentă șefă, nu va reuși. În primul rând, șefa asistenților trebuie să fie un model și exemplu de urmat. Să vină când alții nu pot veni și să suplinească în lipsă, să acorde sprijin pacienților, să te ajute pe tine ca asistent, să așeze medicamentația corect, etc, etc, etc.
Nup! Ea vine în casa bătrânilor și se plimbă pe culoare ca pe stradă, cu puricele ăla de cățel. De câteva ori era să o calc (mă scuzați e o cățelușă) …un li…m…bric de rasă, mică și rotofeie. Până și lesa e mai mare ca ea și noroc cu lesa, pentru că doar așa mi-am dat seama că la capătul celălalt e cățeaua , așa am fentat să nu o stârcesc efectiv de podea, într-o clipă de neatenție.Am vrut să o alint, dar după ce că e mică, mai e și a dracu’. A început să chițăie la mine într-o încercare de lătrat și când m-a pufnit râsul mai tare, a zbughit-o în brațe la mă-sa aia mai grasă.
Nu am nimic cu oamenii corpolenți însă șefa este de departe un amestec de îngâmfare și sfidare pe față. Și când tu alergi ca nebunul de la un pacient la altul să îi speli, îmbraci și să fugi cu ei la masă, o vezi că apare agale cu mersul legănat, ținând o lesă și la capătul lesei un ,,purice” lătrător, trecând pe lângă tine și întrebându-te ,,cum te simți, ești cumva stresat(ă)”???
Logic că te apucă dracii și simți nevoia să îi dai un șut ,,puricelui” să îl faci imprimeuri pe veșnicul ei tricou negru-că cică negrul subțiază…
Tu vezi culori în fața ochilor de nervi și cu un rânjet verde îi spui că nu se mai poate așa, ea însă se face că nu aude și trece mai departe.
Nu îi port pică, nu îi port ură, însă indirect am anunțat că e posibil să mă gândesc mai bine și să îi zic din mers ,,te sărut, te pup, pa, pa”.
Data aviatoare discutăm mai pe larg!

 

Duzina de cuvinte-Nori negri de furtună

Poate vi se pare că în ultimul timp doar mă plâng de ceea ce implică munca de asistent medical în Germania.Țin să precizez din nou că sunt impresiile mele la cald sau la rece la ceea ce înseamnă munca într-un azil de bătrâni și de bolnavi de demență sau Alzheimer.
Oficial, lucrez acum ca asistentă medicală și de câteva luni bune sunt într-o furtună care se transformă încet încet în uragan.
Era de așteptat ca după recunoașterea mea să fiu ,,folosită” direct fără a avea habar de multe lucruri. Noi străinii în general suntem lucrați la maxim, neținându-se cont că avem și viață privată, doar pentru faptul că am fost ,,aduși” aici, avem o coșmelie dată de ,,ei” și suntem plătiți mai bine ca în țara de baștină. Noi nu știm să fim bolnavi, să avem gripă, să ne doară în cot sau în kur. Când ne e rău, luăm o gură de oxigen ca să ne treacă amețeala de la oboseală și revenim la munci pentru că noi asta știm. Să muncim și să o facem bine!  Cei de aici au suflete de gheață în principiu și nu îi interesează de cel din dreapta sau din stânga. Dacă simte că muncește mai mult decât e prevăzut, își ia liber sau se dă bolnav cu săptămânile.
Poate că în felul lor au dreptate, nu sunt învățați să dea pe brânci dacă nu e cazul. Să nu se implice, să aibă inima înghețată la nevoile celor în vârstă.
Când mi-a sosit mapa cu actele oficiale, mi s-a spus că voi fi mai întâi învățată despre mersul lucrurilor.
Lucrez deja ca șefă de tură și nu, nu mă simt mândră de asta pentru că știu că încă nu este momentul. Responsabilitățile pe care le am sunt enorme, pentru că nu lucrez cu saci de cartofi cum cred unii din colegii mei.
Crema asistenților din azilul ,,meu” a plecat, fugit…spuneți-i cum vreți. La celălalt pol au rămas nepăsătorii sau cei care sunt nou veniți și habar nu au cum se îngrijește de fapt un bătrân, cu toate că au ani de muncă în spate. Nu le pasă, ăsta este cuvântul, iar cel mai mult de suferit au bătrânii, pentru că noi cei rămăși care suntem deja foarte puțini pentru un număr mare de pacienți, nu mai facem față. E lipsă cruntă de personal și din câte văd și am înțeles, Germania se confruntă cu asta. Tinerii nu mai vor să muncească în acest domeniu pentru că este un job prost plătit, cu foarte mult stres și fără viață privată. Când ai libere te trezești că trebuie să vii la muncă, logic că orele suplimentare nu se plătesc și totuși se cere calitate.
Aș pune un furtun pe cei de la conducere ca să îi trezesc la realitate, dar oricum nu aș rezolva nimic, mână ieftină de lucru se găsește peste tot.
Sub cupola azilului se strâng deja nori negri de furtună. Una care va împrăștia și restul de oameni cărora chiar le pasă de cei în vârstă.

 

Duzina de cuvinte- Din umbră

Din nou trei săptămâni lipsă de pe blog. Mult, din punctul meu de vedere…
Nu am avut timp nici măcar din umbră să vă urmăresc, să vă citesc…și îmi pare extrem de rău.
Săptămânile astea au fost niște săptămâni de foc. De stres covârșitor, de muncă asiduă, de schimbări radicale, de plecări și de noi sosiri.De demisii date și de noi angajări.
Nu, eu nu am plecat…nu m-a speriat schimbarea, alții au dat cu semnătura în catastif.
La prima, a doua sau probabil a treia vânzare e logic să se sperie cei din jurul meu și să se gândească ce se întâmplă de fapt cu firma. Nici măcar nu întrebau, pur și simplu cedau din cauza stresului și își pregăteau bagajele.
Mie nu îmi place să fiu călător, chiar dacă viața mi-a demonstrat altceva. De fapt nu prea îmi plac nici schimbările și îmi place siguranța, dar de câteva ori a trebuit să tot plec în căutare de…ceva. Adăugați voi ce!
În perioada această mi-am dat un răgaz la creierul meu încins de sentimente și m-am axat pe profesie. Birocrația nu a dat nici acum voie recunoașterii mele să fie oficială și din aprilie tot fac acte și traduc și alerg pentru ea. Nu mă deranjează, e multă responsabilitate odată devenită asistentă pe o germană ce nu o stăpânesc așa cum ar vrea ei să mă folosească.
Am ales partea pozitivă, cea albă și nu m-am mai stresat în nici un fel.
Am avut zile fierbinți pe care în loc să le folosesc în alte scopuri, le-am muncit pe brânci.
Îmi fac treaba în continuare ca și până acum, fără să fiu ca cei din jurul meu, săturați de tot și de munca mult prea pe repede înainte. Pe mine mă omoară doar spatele-coloana, care deja nu îmi mai dă pace.
În rest…sper să fie toate bune, la fel ca vinul spumant pe care îl beau în acest moment…la fel ca trupu-mi înfășurat în capotul satinat, la fel ca muzica pe care o ascult în acest moment…

 

Provocarea-Eu și Unicornul

Drumul de întoarcere la munci a fost extrem de obositor. Pentru că nu pot dormi absolut deloc când călătoresc, eram un zombi umblător. Un frigul naibii pe drum, eu am fost bine îmbrăcată…tricou, pulover subțirel plus geacă anti-ploaie, dar datorită unei doamne am reușit în final să dârdâi și eu la un moment dat.
Doamna nu urmărise prognoza meteo, era prima dată când călătorea în Germania și mergea să își viziteze soțul. Îmbrăcată sexos, cu o rochiță din pânză topită cu breteluțe și încălțată în săndăluțe cu găurele.
Pe drum mă uitam cum se zgribuleste, dacă putea,  se învelea cu scaunul pe care stătea.
După câteva ore mi s-a făcut milă de ea  și dezbrăcându-mă de pulover i l-am întins. Nu îi venea să creadă și l-a primit cu un gest de parcă îi oferisem 1000 de coco.Am rămas cu geaca  și la un moment dat bâțâiam și eu, dar mai milă îmi era de ea. Am mai recuperat puloverul pe la Berlin, când a coborât.
Mda…gesturi mărunte, făcute fără să clipești…

Nu același lucru pot spune despre persoana care urma să mă aștepte acolo unde coboram și să mă ducă acasă la 27 de km de locul debarcării.
Persoană despre care odată băgam mâna în foc despre ,,omul ‘’ care este și care nu a mai răspuns deloc la telefon atunci când am sunat, cu toate că urma să mă anunțe în mod sigur, ce și cum. Persoană pe care odată mă bazam și care se ținea de cuvânt. Stau și mă întreb dacă ajungeam noaptea și nu existau mijloace de transport sau nu aveam bani la mine…ce făceam într-un oraș în care nu cunoșteam pe nimeni?
Persoană care nici măcar nu a sunat apoi să întrebe dacă sunt  bine, dacă mai trăiesc…dacă am ajuns pur și simplu.
Nu mai caut explicații, nu mă interesează motivele, cu toate că le bănuiesc. Dezamăgire, asta este cuvântul…am crezut într-un om care m-a dezamăgit groaznic. A demonstrat mai mult decât gândeam eu.
Și punct!

A trebuit să ajung și pe la azil să văd programul meu de săptămâna viitoare. Cu ocazia asta am aflat vești rele, printre care și că  șefele mele, ambele,  au demisionat  sau mai bine spus, au fost silite de către firma ce tocmai ne-a cumpărat.
Nu știu ce va fi pe mai departe, o colegă m-a întrebat de ce am mai venit înapoi…că nu știe ce va mai fi și cu noi…
Mă simt ca pe o corabie ce tocmai este pe cale să eșueze. Nu știu de ce încep să simt că totul în jurul meu se clatină și nimic nu mai pare sigur…
Am nevoie de mine întreagă, am nevoie de fiul meu întreg…am nevoie de oameni  întregi în jurul meu.
Am nevoie de o mână întinsă, de un semn de la Dumnezeu, de un Unicorn, de tot ce mă poate ajuta să fiu bine și să simt că se vor rezolva toate problemele ce mă înconjoară.
Am un presentiment că din nou au început să apară una câte una, ca atunci…în trecutul meu…
Iar eu poate că mă mint că sunt un om puternic…poate că mă mint…

 

Mă doare durerea…din umbra unei iubiri

Tăcerea mea poate spune multe și poate nu spune nimic…
Ascult în ultimul timp Budha Bar…este singura muzică ce mă mai ține pe linia de plutire.
Singurătatea a pus stăpânire pe mine de prea mult timp.
Sunt singură în doi, sunt eu cu mine la muncă, sunt eu cu cealaltă eu, acasă.
Casa a început să se strângă în jurul meu și mă sufocă. Afară nu există afară. Există străzi pustii de care eu mă sperii, există multă liniște sufocantă.
Există destul de multă liniște în jurul meu sau în mine,și dacă nu m-ar îngrozi această liniște, ar fi bine.
Liniștea mea este explozivă, se revarsă în creierul meu și îl face să explodeze în supoziții fondate sau nefondate.
…..
Fiul meu a fost aici!
M-a găsit schimbată, așa cum l-am aflat și eu la rândul meu.
M-a descoperit un om tensionat, obosit, fără prea multă poftă de viață, poftă dispărută de ceva timp.
Eu l-am descoperit un pic ,,la pământ ” și am încercat să îi așez din nou pământul sub picioare. Dacă a înțeles ceva din discuția mea filozofică, atunci e pe drumul cel bun. Stimularea a primit-o, ca și scuturarea serioasă de a deschide ochii spre viitorul lui, care momentan nu există.
…..
Eu vegetez robotizat. Am intrat în stand-by și privesc, analizez și cuget. Îmi fac idei, griji, îmi fac singură rău.
Mă simt depășită de o situație la care nu există sau nu va exista rezolvare. Și nu depinde de mine!
Așa că stau și aștept să vină normalul sau anormalul, suișul sau declinul cuiva.
Nu pot decât să fiu un privitor neputincios și pentru prima oară în  viața mea să nu pot ajuta cu nimic, ci doar să asist la o distrugere voită.
Aș vrea să pot, dar nu am rezolvare. aș vrea să fiu acolo, dar sunt ferită și îndepărtată voluntar.
Pentru că acum, orice face rău!
De multe ori, ca să fii ferit de suferință, ești îndepărtat cu orice preț.
Încerc să înțeleg și să asist neputincioasă la prăbușire.
Am învățat să nu mai întreb și să aștept.
E nenorocită rău așteptarea asta, însă câteodată e cea mai bună soluție la nesoluții. Destinul oricum te duce în ce direcție vrea el.
Mă doare durerea altcuiva!

 

Duzina de cuvinte- Certitudini

Am avut câteva săptămâni în care m-am autoevaluat. Tot ce zăcea în mine în ultimul timp era întrupat într-o carcasă de plastic pe care voiam cu orice preț să o sparg.
Am avut zile în care am urcat și am coborât scări…ale vieții.
Zic mereu că sunt matură, că pot discerne, că pot vedea crăpătura din ,,creierul” meu…
Păi pot, de multe ori nu vreau, mă încăpățânez să mă chinui sau dimpotrivă să chinui.
Am stat să cumpănesc mult, mult…am luat legătura cu persoană care mă ,,toacă” fără menajamente atunci când o iau pe arătură.
Mi-a confirmat ceea știam că mă învolburează, ce simțisem și eu că nu e în ordine.
A spus în cor  odată cu mine, răspicat și direct, că greșesc. Că sufletul meu rebel își caută loc printre lucrurile statice și caută răspunsuri acolo unde nu e cazul.
Că dacă din mine deja mușcă sămânța îndoielii, acea urmă de flăcăruie se va stinge cât de curând.
Cum pot trăi acele clipe pe care le am, fără să vreau să am așteptări?
Cum pot să mă bucur doar de clipe și de prezent, exact cum se bucură și celălalt? De ce mi se par mereu prea puțin? De ce vreau întotdeauna mai mult acolo unde nu e cazul?
Cum pot fi doar eu fără mine?

 

Provocarea de luni-Dincolo de nume

Dincolo de nume mă aflu eu. Sunt suflet pribeag căutător de liniște, suflet ce tânjește la puțină dragoste și fericire.
Dincolo de nume sunt eu, femeia neînțeleasă încă.
Omul puternic ce are și slăbiciuni, mâna de fier care duce la sfârșit cerința.
Dincolo de nume sunt eu cele două în una. Una pasională și blândă, iubitoare și înțelegătoare. Cealaltă provocatoare, răzbunătoare și rea.
Un nume ce-mi poartă destinul spre căi încercate deja, dar pe care fiecare o ia în altă direcție.
……..
Dincolo de nume se află el. Un om ce m-a avertizat că nu este ușor să îl înțelegi.
Un om care nu se lasă citit decât atât cât vrea, care este o totală provocare.
Dincolo de nume este nebănuitul, periculosul, neștiutul. Este nimicul și poate fi totul. Este ceea ce poate nu își dorește nimeni sau poate ceea ce iubitorii de adrenalină iubesc.
Dincolo de nume nu există nici măcar un plan. Nu există speranță sau poate fi viitor.
Am de luat o decizie. Una grea pentru mine și pe de altă parte foarte ușoară.
Încă am timp, încă am timp să mă hotărăsc. Depinde care din cele două ,,eu” va învinge.