Dincolo de nume mă aflu eu. Sunt suflet pribeag căutător de liniște, suflet ce tânjește la puțină dragoste și fericire.
Dincolo de nume sunt eu, femeia neînțeleasă încă.
Omul puternic ce are și slăbiciuni, mâna de fier care duce la sfârșit cerința.
Dincolo de nume sunt eu cele două în una. Una pasională și blândă, iubitoare și înțelegătoare. Cealaltă provocatoare, răzbunătoare și rea.
Un nume ce-mi poartă destinul spre căi încercate deja, dar pe care fiecare o ia în altă direcție.
……..
Dincolo de nume se află el. Un om ce m-a avertizat că nu este ușor să îl înțelegi.
Un om care nu se lasă citit decât atât cât vrea, care este o totală provocare.
Dincolo de nume este nebănuitul, periculosul, neștiutul. Este nimicul și poate fi totul. Este ceea ce poate nu își dorește nimeni sau poate ceea ce iubitorii de adrenalină iubesc.
Dincolo de nume nu există nici măcar un plan. Nu există speranță sau poate fi viitor.
Am de luat o decizie. Una grea pentru mine și pe de altă parte foarte ușoară.
Încă am timp, încă am timp să mă hotărăsc. Depinde care din cele două ,,eu” va învinge.
Arhive pe etichete: durere
Cinci…
Cinci ani! Cinci ani de blog…de cuvinte rătăcite, de trăiri, idei, povești sau gânduri răzlețe!
Cinci ani frumoși, urâți, nenorociți, împliniți.
Și din nou am uitat!
Și deocamdată simt nevoia să tac, pentru că ce am a scrie nu e frumos și e dureros și nu mă va încuraja să spun.
Deci, da…am supraviețuit cinci ani pe aici.
Și încă mai sunt…mai rar, dar mai îmi tremură ,,pana” pe aici…
Dar nu acum. Acum doare ceva, mult prea mult…
Cu durere…
…și mult of!
Mă uit cum pe blogul meu se așterne praful și vai și amarul și mi se pune un nod în gât.
Am scris pentru mine la început, ca o terapie, ca o refacere. apoi am scris pentru unul, doi și apoi pentru voi…
Aveam o mie de gânduri și idei, aveam de unde mă inspira, aveam o muză, două, trei, apoi veneau ,,muzii” din spate…și tot așa.
Sertarul minții mele, pare să se fi golit în ultimul timp, nu mai găsesc ,,materiale”, nu mai am idei, nu mai am inspirație și muzele mele au rămas prin țara de baștină.
Scriam cu patos, scriam cu umor, scriam cu inspirație…
Jekylla e pe undeva, nu știu pe unde…Hydea e pe undeva pitită, viața în Germania este …nu este viață, Jegărel nu mai are parte de aventuri,Masculul Alfa este grav bolnav,Știetot nu mai știe…
Of-ul e of și nu mi-l pot reprima.
Nu mă ascund sub cuvinte, pur și simplu nu mai am timp, oboseala își spune cuvântul și lipsa inspirației mă deprimă.
Mă uit în spate și citesc ce scriam odată și îmi pare rău de tot ce puteam scrie mai departe.
Momentan nu pot și mă doare când văd cât de mult lipsesc de pe aici.
Aseară îmi făcusem o idee despre ce aș fi scris azi…și era mult. Acum mă uit că am scris câteva rânduri și mi se par de ajuns, fără să mă lungesc în a bate câmpii.
Simt că încă am multe de spus însă ce te faci când nu am ce spune?
De ar fi și pe la mine…
Situații retrăite, amintiri neuitate și puse din nou în cuvinte.
Anul trecut eram doi. Trăiam cam în unul, iar al treilea era plecat în depărtări…lucrând nemțește.
Anul acesta trăiesc în unul, al doilea nu mai există, iar al treilea este la depărtare din nou, pentru că eu eu lucrez nemțește.
Ciudată situație, repetabilă.
Fiul meu era departe și îi duceam dorul, acum sunt eu departe…și îi duc dorul.
Sărbătorile le facem din nou separați, dacă anul trecut eram eu cu Jami, acum am predat ștafeta.
Îmi este dor de tot ce înseamnă sărbătoare de iarnă. Mi-e dor de luminile orașului, mi-e dor de freamăt, mi-e dor de miros de zăpada proaspătă, mi-e dor de miros de brad, de pregătiri de sărbători, de sarmale, de cozonacul meu Rosenkranz, de copii mucioși care îmi cântă colinde, de țiganii cu ursul, de ambuteiajele de pe străzi din cauza primei ninsori, de fulgii de nea pe care îi topeam pe limbă.
Nu am nimic din astea!
În sătucul ăsta nu există luminițe prin cele trei magazine, nu e zăpadă, plouă de rupe și bate vântul cu aspect de vijelie, nu am cuptor ca să pot coace ceva și țigani încă nu am văzut.
Nu simt că vine nici o sărbătoare, poate doar așa de departe…privind brazii împodobiți ce păzesc holurile din azil.
Așa de rău m-am împietrit încât nu mai simt nimic sau o fac voit ca să nu doară???
Mâine e colindul, mâine primesc copilașii covrigi și nuci, portocale și bomboane, biscuiți și eugenii.
Mi-e dor de tot ce îmi poate fi dor și mă ține tare doar bucuria pe care o văd în ochii înlăcrimați de bucurie ai pacienților fericiți…fericiți cei ai căror aparținători vor veni să îi ia în zilele de Crăciun acasă, ca să își petreacă sărbătorile în ,,familie”.
Pentru ceilalți, eu și încă o mână de colegi vom fi acolo, să le urăm sărbători fericite.
În câteva zile este Crăciunul…eu nu simt, îl voi lucra.
Foaie verde portocală,
noi suntem copii de școală
și-am venit să colindăm,
pe la case să urăm,
ne dați, ne dați, ori nu ne dați?
Aruncați-mi și mie cu praștia, o sarma, un șorici, o sclipire….
Duzina de cuvinte-Azi sunt piatră
Azi sunt piatră neagră.
Îmi privesc sufletul ca prin sticlă. E transparent și are reflexe de ametist, culoarea mea preferată .
Pe alocuri e negru și doare.
Ieri mi s-a spus oficial că sunt dorită și că vor o colaborare de durată cu persoana mea. Puțini pacienți, dar totuși trebuie să fiu fără griji că voi fi dată afară din moment ce șeful cel mare m-a adus din țara mea de baștină. Nu se cade să sufle în lumânare dacă ea arde….
Azi mi s-a spus să devin oficială și să nu mai fiu iubitoare. Nu am rămas tablou, știam și simțeam asta.
Mi s-a spus să păstrez granița profesională și să nu devin mai mult decât se permite. Cu suflet!
Am devenit stană de piatră și am simțit că mi se strânge stomacul ca o minge. M-aș fi dat de-a dura, dacă aș fi putut, dar eram într-un birou oficial.
,,Sie sind sehr flexibel und nette…”…Ja!…însă atât de flexibilă încât să faci ce vrei cu viața mea, nu sunt. Să îmi pui o brățară și să mă ții legată de muncă și în singurele zile libere ale mele. Care sunt poate una la alte șapte sau poate cu mare noroc…două.
Azi un ,,nu” a schimbat poate iar o atitudine. Sunt o carte deschisă, dar dacă nu îmi place cum mă citești, mă închid. Poate mâine nu mai sunt atât de ,,, sehr nette” și îmi faci vânt pe o frunză, chiar dacă mă privești cu ochii tăi de azur. Îți cunosc însă zâmbetul și…personalitatea. Ești ca mine și dacă vrei să faci rău, faci…pentru că poți…ești născută doar în aceeași decadă ca și mine. Deci te cunosc perfect și știu cu cine lucrez.
Din păcate, mai am încă multe zile până la concediu, iar timpul se scurge al dracu de încet, exact ca un motan leneș.
Vreau și nu vreau, dar trebuie să pot…încă să vreau să mai pot!
Provocarea de luni- Obiectiv
Câte povești sunt duse și venite, rostogolite și dezvelite, urcate și coborâte, forțate ca o sfoară întinsă sau una cu noduri…toate trecute, niciuna rămasă!
Câte povești cu zâmbete ascunse sau priviri directe, câte cuvinte rostite sau înghițite, niciunul spus!
Câte povești scrise sau nescrise, cu inimi pline sau goale, cu franjuri de filigran sau pânze de păianjen, cu cicatrici adânci, vechi sau proaspete…povești plecate!
Cât de obiectiv poți fi în subiectivul relativ?
Real? Ireal? Viață sau ficțiune, trăire sau fantezie, toți ne zbatem într-un moment al vieții să ieșim din ele…
Indiferent unde plecăm, poveștile le tărâm după noi, scrise sau nescrise.
Duzina de cuvinte-Viață de ne-bine
Urmele tălpilor de elefant care s-au impregnat pe irisul meu, mă fac să îmi curgă lacrimi amare.
Poate plâng cu motiv, plâng fără motiv dar uneori o fac, în așa fel încât de multe ori zici că am ochi de bufniță.
Am cearcăne și lumea mă întreabă dacă sunt bolnavă. Nu sunt sau poate sunt.
Bolnavă de dor de mine, bolnavă de dor de vatră, de tot ce ar însemna un pic de liniște.
Suntem meniți să trăim o viață de căcat și să mimăm că suntem fericiți.
,,Bunica” cu ochi albaștri și moț în vârful capului, a murit.A făcut accident cerebral. A ajuns să moară ținută în brațe de asistentă și mângâiată pe cap de un român. Nu eu, colegul.
Nu am putut să mă duc să îmi iau rămas bun de la ea, pentru că vreau să îmi rămână întipărită în minte cum o știam.
Ieri am plâns pentru că am cedat într-un final și eu, omul puternic. Am o pacientă care are Alzeimer, iar într-o lună acesta a progresat atât de rapid încât a ajuns să nu mai facă și să știe nimic. Apoi ușor ușor și-a mai revenit. E o femeie care a fost frumoasă la viața ei și elegantă. Încă este la cei 87 de ani împliniți acum trei zile.
Am adus-o cu căruciorul cu rotile și îi dădeam să mănânce, pe fundal de sunet de chitară și voce de cântăreț…
Se uita la ceas în timp ce mânca și îmi spunea cât sunt de atentă și iubitoare cu ea. Îmi mulțumea!
Cântecul, situația… m-au copleșit atât de mult încât am cedat.
S-a oprit din mâncat și întinzând degetele, mi-a luat de pe obraz o lacrimă din cele multe care curgeau neoprite. S-a uitat la ea și s-a întristat. Iar eu m-am simțit ca un gunoi…pentru că efectiv trebuia să fiu acolo ,,bine” pentru ea.Să o ajut!
Dar de multe ori, nu mă mai pot ajuta nici pe mine.
În ultimul timp, îmi vine să scot banii de la pușculiță, să îmi bag trei haine în rucsac și două cizme și să mă urc în prima mașină, să fug.
Logica e simplă…am obosit fizic și mental și am nevoie de mult așteptatul meu concediu.
Dar până la el, mai am…
Adio, ție…
Aceste rânduri de adio, dragul meu, le scriu în amintirea doar a ce a fost frumos între noi… 
Căci ne-am iubit că ne-am putut iubi, frumos și repetat ca o greșeală.
Până când am hotărât să nu o mai repetăm niciunul…așa încât totul s-a stins fără cuvinte și priviri, exact opusul frumuseții începutului.
Îți aduci aminte, nu?
Sunt sigură mai mult de 90% că a fost dragoste la prima vedere și nu vreau să mă mint singură.
Te-am plăcut pentru tine, pentru cum îmi vorbeai, pentru povestea ta tristă de viață, spusă doar din punctul tău de vedere, poveste care pe mine m-a convins că ești ce caut.
Mi-a plăcut felul tău simplu de a fi și nu sofisticatul cu care eram învățată.
M-am dăruit ție ca și cum ai fi fost ultimul și poate că pentru mult timp așa va fi…dezamăgirea a venit mult mai târziu ca să îmi întărească asta…
Ți-am spus de la început privindu-te în ochi, că apreciez ca un bărbat să fie bărbat și să recunoască dacă nu există compatibilitate între noi…mi-ai negat cu vehemență că ai fi altfel…
Ți-am spus privindu-te în ochi că dacă simt că nu mă mai iubești voi pleca singură fără să las nimic în urmă…am plecat, dar am încă multe lăsate…
Fiecare am avut greșelile noastre, mai mici, mai mari…greșeli.Compromisuri nu știu dacă au fost făcute în mod echidistant, nu am stat să le număr…nu are rost.
Te-am iubit mult, mai mult decât poți tu crede și îmi pare rău că nu ai știut să primești iubirea mea sau nu ai știut ce să faci cu ea, era prea mult poate.
Te-am iubit, dar la rândul meu am vrut să fiu iubită și poate prea oarbă…nu am văzut iubirea ta…dacă a fost.Sau poate dragostea ta de odinioară, mare și înflăcărată… s-a pierdut pe drum, pe undeva…
Te iubesc și recunosc că nu voi uita prea ușor ce a fost între noi…dar nu voi uita ce a fost la început și nu în ultimile luni, pentru că în ultimile luni a fost o simulare de relație deja pierdută…
Dar ușor, ușor voi uita.
Nu voi uita clipele frumoase, pe astea mi le voi aminti mereu…și știi că spun adevărul.
Să fii mândru! Să fii mândru că am fost singura femeie din viața ta care și-a scris iubirea ca să o vadă toată lumea.
Care s-a lăudat cu tine, odată!
Singura femeie care a făcut așa ceva pentru tine.
Alta sunt sigură că nu va mai fi…
Să fii iubit! Și să încerci și tu ca iubind, să și arăți asta…Nu este greu, trebuie doar să simți că vrei să faci asta…altfel, vei fi mereu singur.
Îmi pare rău pentru un singur lucru…că nu ai avut curajul să îți iei rămas bun de la mine, privindu-mă în ochi!
Pentru că indiferent cum a fost…noi ne-am iubit că ne-am putut iubi, frumos și repetat… ca o greșeală…
Duzina de cuvinte- Abrambura
Nu am școala vieții! Nu știu să port măști, dar dacă aș vrea aș putea învăța.
Oare aș mai fi eu, apoi?
În schimb îmi pot amorți pe perioade relative sufletul.Ca să nu mai simt, devin stană, sloi, rece. Toate trei la un loc, ca să fie destul…
Am un tipar după care mă iau, pentru că datele problemei de obicei sunt cam aceleași, în perioade oarecare de timp.
Îmi pun stratul gros de nepăsare și iau în râs evidentul, chiar dacă doare. Râd cu gura cât o șură, ca să nu plâng amar.
M-am învățat cu durerea….
Îmi pun un sorț peste minte, ca să nu îmi murdăresc gândurile cu idei bolnave.
Sub sân simt gol. Gol simt și în jurul meu.
Și mai știu că voi îmbătrâni singură și senilă. De fapt, senilă și cu un motan.
Deocamdată mă sui pe mătura mea de hoașcă și plec să îmi pup în bot motanul.
Torsul lui și statul în poala mea, atingerea lui… mă va liniști pentru o perioadă.
Și îmi va absoarbe și energia negativă pe care o tot simt în jurul meu.
Au mai scris Psi , Vladen, oglinda lui erised, ComiCultural, Dan, Sonia, bloodie, dan
Cățărătorii 