Pe drumuri

 Mă pregătesc din nou de concediu.Scurt, dar bine venit.Biletul e pus bine, bagajul făcut, ok, mare lucru nu e în el, vreau să îl mai umplu cu ce mai am pe acasă.
Acasă? Ce ciudat sună.
Părinții mei mă așteaptă cu dor…îi înțeleg, sunt singuri acum și bătrânețea nu e ușoară.
Fi-miu s-a catapultat deja acolo, are și el concediu.
Nu știu ce ne așteaptă!
Mi-e dor doar de familie și de cele două prietene pe care le mai am acolo. În rest cu părere de rău, nu mă mai simt în largul meu în iureșul trist din țară.
Nu mă înțelegeți greșit, ca om am rămas la fel, însă viața m-a schimbat de foarte mulți ani, a trebuit să mă adaptez altor cerințe și altui stil de viață, altor mentalități , iar atunci când mă întorc în țară, mă obosește totul…
Nerăbdarea oamenilor, tristețea și deznădejdea de pe chipul lor, nervii, lipsa bunului simț.
Sistemul a făcut ca încet , nimeni să nu mai spere la ceva bun.Sunt plecată din cauza sistemului care a considerat că sunt prea bătrână pentru a mai lucra în meseria de asistentă medicală.
Cu părere de rău am părăsit țara la care mă întorsesem cu speranță. Pentru mine nu mai exista speranță aici! Și încet, nu a mai existat nici pentru fiul meu, care încercând să trăiască onest, s-a cufundat în probleme.
Așa că, învins de neșansa tinerilor de a avea un loc de muncă decent și legal, a ales să vină la mine.
Nu a fost și nu este ușor! Tot ce a făcut în școală și liceu, a fost nul. Practică zero, experiență zero, nimic recunoscut aici. A trebuit atât eu cât și el să ne zbatem pentru a arăta că suntem apți și de încredere.
Eu am reușit, fiul meu încă lucrează la asta…
Nu va fi un concediu adevărat, am mult de alergat pentru a reînnoi contracte care sunt legate de multe hârțoage pe care trebuie să le adun din n-șpe mii de locuri diferite și pentru a alerga pe la câțiva doctori de care eu depind anual.
Dar mă voi bucura de familie și de prieteni și voi încerca să alin dorul părinților mei.
În rest toate bune…

 

Șapte ani

 

Șapte ani de blog…din care ultimul cu puține articole.
Șapte ani în care avântul de la început s-a mai temperat, setea de a refula s-a domolit, iar inspirația pe care o aveam zilnic e undeva prin neant pierdută, pentru că inspirația mea izvora pur și simplu din suferință.
Dacă sunt fericită …și sunt…nu sunt în stare să scriu nici măcar o strofă de dragoste.Îmi storc creierii obosiți și nu vrea să iasă rima.
Dacă v-aș scrie despre fericirea mea, probabil că ar trebui să vă luați glicemia, iar eu ca să zic așa cu dulcegariile mai puțin, nu au ținut nici măcar la mine.
Poate că o să încep puțin câte puțin să mai ,,scap,, câte o poveste despre cei cu care îmi împart fiecare zi, la muncă.
Poate că o să încep să călătoresc din nou cu Jegărel…habar nu am…
Sau poate că o să reiau seria lui Știetot…
Nu am planuri, nu am timp(chiar nu am) și îmi doresc să scriu săptămânal la Duzină…nu reușesc.
Îmi este dor de tot ce a fost odată în scrierile mele și îmi este dor de prietenii mei de aici.
Câteodată îmi este dor și de mine…
Pe picior de plecare la muncă, nu am vrut decât să îmi amintesc mie și poate și vouă…că blogul meu trebuie să meargă la școală…a făcut șapte ani.

 

Re-venire

Nici nu mi-am dat seama când a trecut o săptămână de când sunt acasă.
Drumul de întoarcere a fost ciudat, groaznic de obositor într-un autocar de lux. Dar dracu’ se mai cară cu așa ceva peste 30 de ore, de acum încolo.
Mă dureau părțile dorsale de parcă fusesem bătută cu parul ore întregi.
Pe drum m-am întreținut cu un tinerel, un hoț de meserie și etnie, cu care am dialogat destul de interesant și interesată de nivelul elevat al lui. Pe lângă școala vieții avea un vocabular foarte diplomat și ridicat pentru viața mizeră pe care o avea (asta am descoperit din discuțiile lui pe care le purta prin telefon). Dacă nu era acest tânăr de o seamă cu fiul meu, recunosc că mă plictiseam îngrozitor. Poate că m-ar fi furat și pe mine…sau poate nu…dar faptul că a descoperit că avem aceeași zodie și suntem cam pe aceeași lungime de undă în ironii, l-a făcut să stea cu ochii și grija pe lângă mine…nu de alta dar chiar dacă autocarul era de lux pe bune, ocupanții nu erau toți model.
Acasă am avut un șoc de femeie perfecționistă care își găsește casa…în alt fel.
Am muncit câteva zile ca să fiu din nou mulțumită de ,,acoperișul” meu.
Apoi am trecut la cheltuit…pe oarece mobilă, pe chestii pentru casă, pe chestii pentru kuru lui fi-miu, pe kuru meu…aca un laptop nou…și lista e în curs de continuare.
Ca de fiecare dată când mă întorc acasă, mă deprimă lumea pe care o găsesc la fel, mă îngrozesc câinii printre care trebuie să mă strecor cu frică, mă irită bădărănismul și nepolitețea, nerăbdarea și nesimțirea.
Păcat! Astea știam că nu îmi vor lipsi.
Ori lumea a devenit prea nervoasă, ori eu am devenit prea liniștită…pentru că până și pe fiul meu nu îl recunosc în nervii și iritarea pe care o afișează în jurul lui.
Totul mi se pare o luptă pentru supraviețuire și în pana mea, până acum un an am fost și eu aici și eram și eu cu morcovul în kur, dar nu mă comportam așa.
E cald! Am simțit din plin schimbarea de climă și temperatură, eu venind de la frig și vânt…
De când m-am întors, sunt căpiată, parcă picată de pe altă planetă și amețită tot timpul.
Bașca, o plimbare de două ore pe jos, prin oraș și pe soare, mi-a adus deja o iritație solară pe mâini, de toată frumusețea. Deci da, iar am bube!
De mâine o iau prin doctori. Sper să nu dau de ,,bube” și prin alte părți.
În rest, toate bune…lume care când mă întâlnește mă întreabă cât câștig și apoi de sănătate…fețe cunoscute și necunoscute.
Un oraș în schimbare…dar nu cred că în una bună.

 

De ar fi și pe la mine…

Situații retrăite, amintiri neuitate și puse din nou în cuvinte.
Anul trecut eram doi. Trăiam cam în unul, iar al treilea era plecat în depărtări…lucrând nemțește.
Anul acesta trăiesc în unul, al doilea nu mai există, iar al treilea este la depărtare din nou, pentru că eu eu lucrez nemțește.
Ciudată situație, repetabilă.
Fiul meu era departe și îi duceam dorul, acum sunt eu departe…și îi duc dorul.
Sărbătorile le facem din nou separați, dacă anul trecut eram eu cu Jami, acum am predat ștafeta.
Îmi este dor de tot ce înseamnă sărbătoare de iarnă. Mi-e dor de luminile orașului, mi-e dor de freamăt, mi-e dor de miros de zăpada proaspătă, mi-e dor de miros de brad, de pregătiri de sărbători, de sarmale, de cozonacul meu Rosenkranz, de copii mucioși care îmi cântă colinde, de țiganii cu ursul, de ambuteiajele de pe străzi din cauza primei ninsori, de fulgii de nea pe care îi topeam pe limbă.
Nu am nimic din astea!
În sătucul ăsta nu există luminițe prin cele trei magazine, nu e zăpadă, plouă de rupe și bate vântul cu aspect de vijelie, nu am cuptor ca să pot coace ceva și țigani încă nu am văzut.
Nu simt că vine nici o sărbătoare, poate doar așa de departe…privind brazii împodobiți ce păzesc holurile din azil.
Așa de rău m-am împietrit încât nu mai simt nimic sau o fac voit ca să nu doară???
Mâine e colindul, mâine primesc copilașii covrigi și nuci, portocale și bomboane, biscuiți și eugenii.
Mi-e dor de tot ce îmi poate fi dor și mă ține tare doar bucuria pe care o văd în ochii înlăcrimați de bucurie ai pacienților fericiți…fericiți cei ai căror aparținători vor veni să îi ia în zilele de Crăciun acasă, ca să își petreacă sărbătorile în ,,familie”.
Pentru ceilalți, eu și încă o mână de colegi vom fi acolo, să le urăm sărbători fericite.
În câteva zile este Crăciunul…eu nu simt, îl voi lucra.

Foaie verde portocală,
noi suntem copii de școală
și-am venit să colindăm,
pe la case să urăm,
ne dați, ne dați, ori nu ne dați?

Aruncați-mi și mie cu praștia, o sarma, un șorici, o sclipire….

 

Nori si ganduri

De cate ori in drumurile voastre,ati privit cerul,norii si orizontul,incercand acolo sa gasiti solutia?Eu de foarte multe ori..Privind acele forme ,gandurile dadeau frau fanteziei,acolo gaseam starea mea de spirit,acolo gaseam raspunsuri,acolo incepeau visele..