Certitudini

Multe și mărunte. Sau mari…sau de tot felul, toate s-au adunat în ultima perioadă.
Cât durează un început? Atât cât îți dorești doar ca ,,început,, să fie. Dacă vrei să îl trăiești mai departe, atunci pur și simplu te lași purtat de viață. Cu bune și cu rele.
Relația mea nu mai e un început, e o certitudine. Am trecut peste ,,probele,, la care am fost supuși amândoi și ne continuăm viața în doi. Care este una frumoasă și liniștită. Când există incertitudini le discutăm și trecem la alt nivel.
Omul care este alături de mine mi-a arătat că dragostea nu se măsoară în cuvinte ci în fapte. Dragostea nu înseamnă numai vorbe frumoase, mângâieri și alea-alea, dragostea înseamnă să îți privești partenerul și să știi ce se întâmplă cu el. Să fii alături în momente grele și atunci când e nevoie să ajuți.
Cel căruia îi sunt aproape știe că se poate baza pe mine și că nu îl presez atunci când are nevoie de spațiul său personal. Nu se simte stingherit atunci când îmi spune că pleacă cu băieții fără noi fetele și se simte întreg atunci când plecăm cu cortul, pentru că nu am fițe și pun mâna să îl ajut să ridice cortul sau să umfle saltelele.
Lucruri mari…lucruri mici.
Wohnung-ul meu e o certitudine, nu mai e un început. Mai am niște pași de făcut, ceva birocrație, dar l-am văzut, măsurat, semnat hârțogării și apoi într-un final, urmează mutatul.
Jobul nu mai e un început ci o certitudine. Proba de lucru e dată cu brio, contractul este semnat, mai trebuie dată o demisie și să sperăm că se termină într-un final cu stresul.
Aici am învățat că eu ca om sunt important și că nu trebuie să demonstrez nimic, ci doar să fiu așa cum sunt. Și e bine, știu cum sunt.
Am primit de curând un comentariu pe care l-am citit cu interes și l-am aprobat, pentru că nu am nimic de ascuns.
Am avut destul timp să mă analizez pe mine ca persoană și să știu cum sunt, cine sunt și ce pot.
Că sunt complicată, asta o știu…cum știu și că îmi complic sau îmi complicam singură existența.
Dar am învățat multe lucruri în ultimii ani…să iert, să merg mai departe și să nu rămân frustrată.
Nu dau explicații, blogul meu este după cum scrie, un blog personal sau fantezist.
Fiecare mă ia așa cum mă citește. Puțini oameni mă cunosc așa cum sunt și câțiva dintre ei mă citesc. Fiecare din ei știe să citească printre rânduri ceea ce postez.
Tuturor celor care au trecut prin viața mea , buni sau mai puțin buni, le-am urat numai bine. Cu majoritatea încă țin legătura, pentru că nu avem de ce să ne urâm. Eu am învățat ceva de la ei, ei poate au învățat ceva de la mine.
Toți știm că viața e o loterie unde pierzi sau câștigi.
Și toți știm că nu avem timp să ne oprim decât cât să ne oblojim rănile pentru a putea să pornim mai departe.
Să dăm speranțe, să sperăm, să trăim, să ne trăim pe noi.

 

Duzina de cuvinte- Puricele lătrător

Închipuiți-vă un cățel de talie mică, atât de mică încât îl poți prinde cu agrafe în piept, atât de mic este…
Rectificăm!
Închipuiți-vă un cățel de talie mică plimbându-se alături de o persoană corpolentă.
Cățelul este cam cât o palmă jumătate, persoana are între 120-140 kg…? Cam așa…
Mda!
În câteva cuvinte, aceasta este nouă mea șefă a asistenților. De când am zărit-o mi-am dat seama că nu are nici o șansă să se apropie de mine și nici eu de ea.De fapt șanse nu prea primește de la nimeni, însă postul îl are și e șefă. Că ce știe sau ce poate, habar nu am. Poate știe, dar să fie cu adevărat o asistentă șefă, nu va reuși. În primul rând, șefa asistenților trebuie să fie un model și exemplu de urmat. Să vină când alții nu pot veni și să suplinească în lipsă, să acorde sprijin pacienților, să te ajute pe tine ca asistent, să așeze medicamentația corect, etc, etc, etc.
Nup! Ea vine în casa bătrânilor și se plimbă pe culoare ca pe stradă, cu puricele ăla de cățel. De câteva ori era să o calc (mă scuzați e o cățelușă) …un li…m…bric de rasă, mică și rotofeie. Până și lesa e mai mare ca ea și noroc cu lesa, pentru că doar așa mi-am dat seama că la capătul celălalt e cățeaua , așa am fentat să nu o stârcesc efectiv de podea, într-o clipă de neatenție.Am vrut să o alint, dar după ce că e mică, mai e și a dracu’. A început să chițăie la mine într-o încercare de lătrat și când m-a pufnit râsul mai tare, a zbughit-o în brațe la mă-sa aia mai grasă.
Nu am nimic cu oamenii corpolenți însă șefa este de departe un amestec de îngâmfare și sfidare pe față. Și când tu alergi ca nebunul de la un pacient la altul să îi speli, îmbraci și să fugi cu ei la masă, o vezi că apare agale cu mersul legănat, ținând o lesă și la capătul lesei un ,,purice” lătrător, trecând pe lângă tine și întrebându-te ,,cum te simți, ești cumva stresat(ă)”???
Logic că te apucă dracii și simți nevoia să îi dai un șut ,,puricelui” să îl faci imprimeuri pe veșnicul ei tricou negru-că cică negrul subțiază…
Tu vezi culori în fața ochilor de nervi și cu un rânjet verde îi spui că nu se mai poate așa, ea însă se face că nu aude și trece mai departe.
Nu îi port pică, nu îi port ură, însă indirect am anunțat că e posibil să mă gândesc mai bine și să îi zic din mers ,,te sărut, te pup, pa, pa”.
Data aviatoare discutăm mai pe larg!

 

Duzina de cuvinte- Din umbră

Din nou trei săptămâni lipsă de pe blog. Mult, din punctul meu de vedere…
Nu am avut timp nici măcar din umbră să vă urmăresc, să vă citesc…și îmi pare extrem de rău.
Săptămânile astea au fost niște săptămâni de foc. De stres covârșitor, de muncă asiduă, de schimbări radicale, de plecări și de noi sosiri.De demisii date și de noi angajări.
Nu, eu nu am plecat…nu m-a speriat schimbarea, alții au dat cu semnătura în catastif.
La prima, a doua sau probabil a treia vânzare e logic să se sperie cei din jurul meu și să se gândească ce se întâmplă de fapt cu firma. Nici măcar nu întrebau, pur și simplu cedau din cauza stresului și își pregăteau bagajele.
Mie nu îmi place să fiu călător, chiar dacă viața mi-a demonstrat altceva. De fapt nu prea îmi plac nici schimbările și îmi place siguranța, dar de câteva ori a trebuit să tot plec în căutare de…ceva. Adăugați voi ce!
În perioada această mi-am dat un răgaz la creierul meu încins de sentimente și m-am axat pe profesie. Birocrația nu a dat nici acum voie recunoașterii mele să fie oficială și din aprilie tot fac acte și traduc și alerg pentru ea. Nu mă deranjează, e multă responsabilitate odată devenită asistentă pe o germană ce nu o stăpânesc așa cum ar vrea ei să mă folosească.
Am ales partea pozitivă, cea albă și nu m-am mai stresat în nici un fel.
Am avut zile fierbinți pe care în loc să le folosesc în alte scopuri, le-am muncit pe brânci.
Îmi fac treaba în continuare ca și până acum, fără să fiu ca cei din jurul meu, săturați de tot și de munca mult prea pe repede înainte. Pe mine mă omoară doar spatele-coloana, care deja nu îmi mai dă pace.
În rest…sper să fie toate bune, la fel ca vinul spumant pe care îl beau în acest moment…la fel ca trupu-mi înfășurat în capotul satinat, la fel ca muzica pe care o ascult în acest moment…

 

Provocarea-Eu și Unicornul

Drumul de întoarcere la munci a fost extrem de obositor. Pentru că nu pot dormi absolut deloc când călătoresc, eram un zombi umblător. Un frigul naibii pe drum, eu am fost bine îmbrăcată…tricou, pulover subțirel plus geacă anti-ploaie, dar datorită unei doamne am reușit în final să dârdâi și eu la un moment dat.
Doamna nu urmărise prognoza meteo, era prima dată când călătorea în Germania și mergea să își viziteze soțul. Îmbrăcată sexos, cu o rochiță din pânză topită cu breteluțe și încălțată în săndăluțe cu găurele.
Pe drum mă uitam cum se zgribuleste, dacă putea,  se învelea cu scaunul pe care stătea.
După câteva ore mi s-a făcut milă de ea  și dezbrăcându-mă de pulover i l-am întins. Nu îi venea să creadă și l-a primit cu un gest de parcă îi oferisem 1000 de coco.Am rămas cu geaca  și la un moment dat bâțâiam și eu, dar mai milă îmi era de ea. Am mai recuperat puloverul pe la Berlin, când a coborât.
Mda…gesturi mărunte, făcute fără să clipești…

Nu același lucru pot spune despre persoana care urma să mă aștepte acolo unde coboram și să mă ducă acasă la 27 de km de locul debarcării.
Persoană despre care odată băgam mâna în foc despre ,,omul ‘’ care este și care nu a mai răspuns deloc la telefon atunci când am sunat, cu toate că urma să mă anunțe în mod sigur, ce și cum. Persoană pe care odată mă bazam și care se ținea de cuvânt. Stau și mă întreb dacă ajungeam noaptea și nu existau mijloace de transport sau nu aveam bani la mine…ce făceam într-un oraș în care nu cunoșteam pe nimeni?
Persoană care nici măcar nu a sunat apoi să întrebe dacă sunt  bine, dacă mai trăiesc…dacă am ajuns pur și simplu.
Nu mai caut explicații, nu mă interesează motivele, cu toate că le bănuiesc. Dezamăgire, asta este cuvântul…am crezut într-un om care m-a dezamăgit groaznic. A demonstrat mai mult decât gândeam eu.
Și punct!

A trebuit să ajung și pe la azil să văd programul meu de săptămâna viitoare. Cu ocazia asta am aflat vești rele, printre care și că  șefele mele, ambele,  au demisionat  sau mai bine spus, au fost silite de către firma ce tocmai ne-a cumpărat.
Nu știu ce va fi pe mai departe, o colegă m-a întrebat de ce am mai venit înapoi…că nu știe ce va mai fi și cu noi…
Mă simt ca pe o corabie ce tocmai este pe cale să eșueze. Nu știu de ce încep să simt că totul în jurul meu se clatină și nimic nu mai pare sigur…
Am nevoie de mine întreagă, am nevoie de fiul meu întreg…am nevoie de oameni  întregi în jurul meu.
Am nevoie de o mână întinsă, de un semn de la Dumnezeu, de un Unicorn, de tot ce mă poate ajuta să fiu bine și să simt că se vor rezolva toate problemele ce mă înconjoară.
Am un presentiment că din nou au început să apară una câte una, ca atunci…în trecutul meu…
Iar eu poate că mă mint că sunt un om puternic…poate că mă mint…

 

Gesturi mărunte…

Tăcerea mea se datorează haosului din viața mea.Încerc să mă regăsesc din nou, să îmi găsesc din nou rostul în viața mea. M-am pierdut undeva pe drum…
Am făcut un an de când sunt în Germania. Cu bune și rele este o experiență din care încă învăț multe.
Nu sunt pe drumul cel bun, stresul își spune cuvântul, încă îmi fac rău singură și încă încerc să mă îndrept chinuindu-mă să învăț din greșeli pe care le repet pentru că sunt construită ,,defect”.
Încerc să rămân același om bun care am fost mereu și învăț mai departe ce înseamnă răbdarea și aștept să vină și la mine acel,,bun din viața mea”.
Nu mai am încredere în oamenii din jurul meu și simt că nu e bine, pentru că nu îi poți băga pe toți în aceeași oală.
Fiecare are un interes, chiar și eu am….
Un weekend în care am zile libere, după mult timp de stat sau făcut lucruri constructive. Vremea de afară strică planuri. Un weekend trist, ca vremea de afară, mohorât și inorat.
Întotdeauna cei din jurul meu au avut un oarecare interes de la mine. La muncă, în viața privată. Am acceptat tacit totul și m-am ascuns în mine, ascultând doar sau privind de pe margine ce se întâmplă.
M-am dat la o parte din tot ce înseamnă socializare, discuții, zâmbete, viață.
Un weekend în care stau în casă cu gândurile mele, ceea ce sincer, îmi face mult rău. Pentru că gândesc prea mult!
Liniștea nedorită mi-a fost tulburată de un ciocănit în ușă. Pe mine nu mă mai caută nimeni. Eu nu am musafiri, nu am amici. Nu mai am!
Am deschis ușa și am încremenit. în fața ușii stătea o bicicletă. Fără posesor. Am strigat și din capătul scărilor a apărut o față cunoscută, cu care nu am contact direct decât la muncă. Am avut mici discuții din mers, nu avem prietenii. Mi-a zâmbit și mi-a spus că mi-o oferă cadou. Gestul m-a luat prin surprindere pentru că repet, nu mai cred în bunăvoința gratuită a oamenilor. Dar acum am simțit un nod în gât și am realizat că nu sunt invizibilă pentru anumite persoane. Că exist și că nedorind nimic de la mine, fac gesturi mărunte, care pe mine mă bulversează.
Am avut așteptări de la persoane în care am investit prietenie și sentimente și viața îmi demonstrează că altora le pasă de ,,binele” meu. Oameni care nu au nici un interes.
Săptămâna viitoare continuă gesturile mărunte, care pentru mine sunt mari. O altă colegă îmi face cadou o mașină de spălat. A aflat că de un an îmi spăl de mână hainele.
O altă colegă mi-a spus să vorbesc, să spun ce am nevoie. Nu pot face asta!
Am nevoie în primul rând de suflete în jurul meu și nu doar de corpuri.
Nodul în gât a rămas, ca și neliniștea mea…ca și golul din jurul meu.

 

Mă doare durerea…din umbra unei iubiri

Tăcerea mea poate spune multe și poate nu spune nimic…
Ascult în ultimul timp Budha Bar…este singura muzică ce mă mai ține pe linia de plutire.
Singurătatea a pus stăpânire pe mine de prea mult timp.
Sunt singură în doi, sunt eu cu mine la muncă, sunt eu cu cealaltă eu, acasă.
Casa a început să se strângă în jurul meu și mă sufocă. Afară nu există afară. Există străzi pustii de care eu mă sperii, există multă liniște sufocantă.
Există destul de multă liniște în jurul meu sau în mine,și dacă nu m-ar îngrozi această liniște, ar fi bine.
Liniștea mea este explozivă, se revarsă în creierul meu și îl face să explodeze în supoziții fondate sau nefondate.
…..
Fiul meu a fost aici!
M-a găsit schimbată, așa cum l-am aflat și eu la rândul meu.
M-a descoperit un om tensionat, obosit, fără prea multă poftă de viață, poftă dispărută de ceva timp.
Eu l-am descoperit un pic ,,la pământ ” și am încercat să îi așez din nou pământul sub picioare. Dacă a înțeles ceva din discuția mea filozofică, atunci e pe drumul cel bun. Stimularea a primit-o, ca și scuturarea serioasă de a deschide ochii spre viitorul lui, care momentan nu există.
…..
Eu vegetez robotizat. Am intrat în stand-by și privesc, analizez și cuget. Îmi fac idei, griji, îmi fac singură rău.
Mă simt depășită de o situație la care nu există sau nu va exista rezolvare. Și nu depinde de mine!
Așa că stau și aștept să vină normalul sau anormalul, suișul sau declinul cuiva.
Nu pot decât să fiu un privitor neputincios și pentru prima oară în  viața mea să nu pot ajuta cu nimic, ci doar să asist la o distrugere voită.
Aș vrea să pot, dar nu am rezolvare. aș vrea să fiu acolo, dar sunt ferită și îndepărtată voluntar.
Pentru că acum, orice face rău!
De multe ori, ca să fii ferit de suferință, ești îndepărtat cu orice preț.
Încerc să înțeleg și să asist neputincioasă la prăbușire.
Am învățat să nu mai întreb și să aștept.
E nenorocită rău așteptarea asta, însă câteodată e cea mai bună soluție la nesoluții. Destinul oricum te duce în ce direcție vrea el.
Mă doare durerea altcuiva!

 

Eu cu ,,moi” și încă cineva

Stau câteodată și mă întreb dacă mai există cineva care mai răsfoiește blogul ăsta plin de praf. Dacă cineva mai are răbdare să vadă dacă ,,moi” mai dă din haripi pe aici.
Mi-aș dori să mă pot împărți în mai mult de două Eu, în așa fel încât să am mai mult timp.
Mă plâng de lipsă, dar poate nu asta e neapărat cauza.
De obicei cineva…adecă eu, scrie când este inspirat de ceva. Pe mine nu prea are ce mă inspira în viața mea relativ insipidă.
Relativ, pentru că multe se întâmplă în ea…dar nu am chef să le scriu.
La ,,munci” nemțoii ne-au vândut altor nemțoi mai bogați.
Vor calitate cu ceva gen ,,din căcat să faci bici”. Că trebuie, că este, că se vrea, că se poate. Nu se poate, cu personal puțin și slab pregătit sau fără chef de muncă, plictisit sau ,,bolnav”. Că cam așa e pe aici, trage unul un pârț cu stropi, gata are medical…îl doare în urechea din mijloc…medical. Cei care sunt cu adevărat bolnavi…câțiva, vin la muncă pentru că trebuie și nu au încotro.
Lucrurile încep să cam devină urâte dar încă trebuie să îmi iau recomandarea ca asistentă și asta înseamnă că trebe să tac și să fac.
Fiul meu a venit aici, e înconjurat de nimic, de plictiseală și de germana pe care o urăște. Mă-sa pleacă la munci, el stă în casă ca huhurezul. Mă-să vine de la munci hămăită…el rămâne în casă ca omul fără posibilități de locomoție și barieră de limbă. Dar se bucură de ,,zacere” și de mine, pentru că îi era dor de mutra mea acră și cicăleala continuă.
M-am schimbat mult! Nu mă mai atinge cam nimic, nu mă mai motivează, nu mă mai impresionează multe lucruri, am devenit rece în sentimente și indiferentă.
Adecă, de iubit iubesc sau cred asta, dar e ceva ciudat în ce trăiesc, ceva ce experimentez în noua mea viață. Învăț să aștept și să am răbdare…ceea ce nu am avut niciodată…dar unde dracu să mă grăbesc acum? Că sunt blocată aici și mă zbat să ies din mâzga asta ce mă înconjoară.
Nu văd negru, dar nici roz.
E doar ceva ce trebuie!

 

Duzina de cuvinte- Certitudini

Am avut câteva săptămâni în care m-am autoevaluat. Tot ce zăcea în mine în ultimul timp era întrupat într-o carcasă de plastic pe care voiam cu orice preț să o sparg.
Am avut zile în care am urcat și am coborât scări…ale vieții.
Zic mereu că sunt matură, că pot discerne, că pot vedea crăpătura din ,,creierul” meu…
Păi pot, de multe ori nu vreau, mă încăpățânez să mă chinui sau dimpotrivă să chinui.
Am stat să cumpănesc mult, mult…am luat legătura cu persoană care mă ,,toacă” fără menajamente atunci când o iau pe arătură.
Mi-a confirmat ceea știam că mă învolburează, ce simțisem și eu că nu e în ordine.
A spus în cor  odată cu mine, răspicat și direct, că greșesc. Că sufletul meu rebel își caută loc printre lucrurile statice și caută răspunsuri acolo unde nu e cazul.
Că dacă din mine deja mușcă sămânța îndoielii, acea urmă de flăcăruie se va stinge cât de curând.
Cum pot trăi acele clipe pe care le am, fără să vreau să am așteptări?
Cum pot să mă bucur doar de clipe și de prezent, exact cum se bucură și celălalt? De ce mi se par mereu prea puțin? De ce vreau întotdeauna mai mult acolo unde nu e cazul?
Cum pot fi doar eu fără mine?

 

Provocarea de luni-Dincolo de nume

Dincolo de nume mă aflu eu. Sunt suflet pribeag căutător de liniște, suflet ce tânjește la puțină dragoste și fericire.
Dincolo de nume sunt eu, femeia neînțeleasă încă.
Omul puternic ce are și slăbiciuni, mâna de fier care duce la sfârșit cerința.
Dincolo de nume sunt eu cele două în una. Una pasională și blândă, iubitoare și înțelegătoare. Cealaltă provocatoare, răzbunătoare și rea.
Un nume ce-mi poartă destinul spre căi încercate deja, dar pe care fiecare o ia în altă direcție.
……..
Dincolo de nume se află el. Un om ce m-a avertizat că nu este ușor să îl înțelegi.
Un om care nu se lasă citit decât atât cât vrea, care este o totală provocare.
Dincolo de nume este nebănuitul, periculosul, neștiutul. Este nimicul și poate fi totul. Este ceea ce poate nu își dorește nimeni sau poate ceea ce iubitorii de adrenalină iubesc.
Dincolo de nume nu există nici măcar un plan. Nu există speranță sau poate fi viitor.
Am de luat o decizie. Una grea pentru mine și pe de altă parte foarte ușoară.
Încă am timp, încă am timp să mă hotărăsc. Depinde care din cele două ,,eu” va învinge.

 

Duzina de cuvinte-Desert

Am visat la o stea norocoasă, care să îmi împlinească o dorință atunci când o privesc.
O noapte înstelată m-a ajutat, un cer din care am adunat un coș plin cu  stele, la alegere.
Una mi-a atras atenția și mi-am pus dorința.
S-a îndeplinit mai devreme decât prevedeam.
Mi-am dorit, am vrut, am avut! Mi-am pus mâna sub sân și am simțit! Am vrut să gust din fructul pasiunii, din dulcele amar.Un desert!
Un desert cu de toate, de la gustul amărui la cel enorm de dulce.
Mă cunosc destul de bine și mă uimesc acum cu reacții contradictorii.Curg prin venele mele ca un pârâu nărăvaș.
Nu pot sta deoparte prea mult timp, prea mult timp în letargie. Îmi pusesem inima în ramă, atârnata pe un perete gol.Acum peretele e plin de lovituri date cu capul. Ciudat, mă amuz…mă doare dar mă amuz, a trebuit să trăiesc și asta ca să mai adun ceva acolo pe listă.
Am trecut prin toate etapele, de la negare la furie, de la indiferență la durere, de la suferință la amuzament.
Mâna mă îndeamnă să iau pana și să scriu. Fac deja asta…dar urmează mult mai mult. Ce înseamnă să lași timpul să treacă peste furia pe care nu o poți revărsa asupra cuiva…te obligă  să îți faci ordine în gânduri și să vezi de fapt că ți-ai îndreptat din nou atenția spre o altă…râmă.
Ecuațiile cu două necunoscute au fost mereu în viața mea.Mă și amuză acum cum pun sare pe rană. Să simt, să simt că am trăit și asta. Deșert în desert!
Ecuația cu trei necunoscute a fost cu adevărat un test pentru mine. Dar am rezolvat-o!
De mine nu mi-e milă! Dar…
Stau și privesc omul din fața mea cum minte prin omisiune și am un sentiment groaznic de uman…de  milă.