Retrospectivă

An greu, an moderat, an bun.

Un an greu, plin de boală. Unele mai vechi, altele mai noi. Multă durere. La propriu! După doi ani în care m-am ținut tare, anul acesta m-am ,,covidat” și eu ca să fiu în trend. Am tras ceva cu el, a trecut. După două luni, a urmat fiul meu, apoi logodnica lui.

An moderat. Multe schimbări de profesie, demisii, multe renunțări. Nu la mine ci în general, la personalul medical. Nu mă așteptam ca sistemul medical din Germania să decadă așa de rău. Oficialii și-au băgat doape în urechi și se fac că nu văd, nu aud. Salariile rămân pe loc, dar se cere de la tine mai mult decât poți duce.

An bun și foarte bun. Am devenit Omi, mamaie sau buni? Îmi zic buni, sună mai cool. Am o nepoțică minunată, sănătoasă și cuminte. Am un pisoiaș mic, piticuțul Almei, pisica mea. Sunt născuți la diferență de o săptămână unul de altul. Nu ma plâng că nu am ce face, nu mă plictisesc.

Planuri? Nu am! Nu îmi doresc decât sănătate și liniște. Pentru mine , pentru copilul meu, pentru părinți și pentru familiile noastre.

Speranță? Poate că va fi un an mai bun!

În rest? Să plece și să vină!

 

La multi ani, 2016!

Astăzi se încheie un nou an.O zi în care voi avea alături de mine două persoane dragi, pe care le iubesc mult…fiul meu și iubitul meu.
Revelionul ne va prinde la o onomastică. deci două în una-numai bun de petrecut…
2015 a fost un an nici mai bun, nici mai prost ca celelalte. Fiecare an mi-a adus și bune și rele.
2015 a fost , pot spune, un an al carierei mele , un an care m-a lansat un pic înainte și în care am evoluat profesional..
2015 a fost un an în care am incheiat o relație-nerelatie destul de toxică pentru mine, o semi ceva în care m-am complăcut voit din plictiseală și lipsă de afecțiune.
Am reușit să mă smulg din această minciună ( nu, nu îmi pun cenușă în cap, nu mă scuz, doar îmi asum faptele) și am reușit să mă câștig din nou, pe mine.
Și aducându-mă pe mine înapoi am primit darul mult așteptat.
Am citit undeva că ,,există bărbați aripi și bărbați pietre”.
Darul primit este un bărbat aripi.
Este omul care reușește să scoată din mine ce am mai bun.
Omul care mă face să am încredere în mine, să am răbdare, să nu mă enervez așa ușor, să fiu calmă în situații în care aș fi renunțat din start, să zâmbesc, să râd.
Să iubesc în continuare, după toate încercările…
Fiecare bărbat care a trecut prin viața mea m-a făcut să simt ceva pentru el: dragoste, speranță, furie, înțelegere, milă, afecțiune. Indiferent cum a fost fiecare, bun sau rău, de la toți am învățat câte ceva pentru pe mai departe.
Cu ,,bărbatul aripi” trăiesc din nou sentimente ce erau deja băgate la sertar. Fiecare ,,iubire” a fost altfel.
Știți cum e Scorpio…dar acum pot spune pentru moment că am ce mi-am dorit mereu de la persoana de lângă mine, încât a meritat toate încercările de până acum și toate poveștile cu iz erotic…
Mă recunoașteți? Nu mă recunoașteți?
Eu mă mir de mine, dar sunt surprinsă pozitiv.
Anul 2015 a fost un an al carierei, al stresului, al reîntregirii familiale și al iubirii în toate formele ei…de la negare până la acceptarea firească.
Îl voi încheia în bune condiții, cu multă iubire de oferit atât pentru fiul meu cât și pentru ,,omul aripi”, cu gânduri multe îndreptate către părinții mei, pe care sper să îi revăd sănătoși la anul, cu gânduri bune pentru voi.
Blogul va merge în continuare, vor fi scrise noi povești (mai rar, ce e adevărat) pentru că jobul îmi mănâncă timpul, dar eu Scorpio, sper să vă găsesc pe toți sănătoși și în noul an și să ne citim cu drag.
,,La mulți ani ! ” și iubiți-vă mult.

Scorpio

 

Octombrie, tu..

Mă toamnă și mă învăluie în frunze căzute. Sfârșit și început!
Acasă…brumă, răcoare, must, vin proaspăt, tescovină, gutui coapte, soba în care deja un lemn trosnește, o cameră unde e cald și miroase a levănțică , ploaie, umbrele, frunze îngălbenite, oameni grăbiți, părinți rămăși singuri oftând amar după copiii lor plecați departe, copii care se pregătesc de reîntâlniri cu cei dragi, culori cenușii, vânt…toamnă.
Departe…brumă, răcoare, frig, singurătate, stres, job, nostalgie, dor, bătrâni plini de amintiri, frunze îngălbenite, vechi și nou, vânt…toamnă.
Sfârșit și început!
Toamna mi-a adus o gripă urâtă și vorba Cuvântei  …odată cu gripa și iubirea.
Afară e frig dar sufletul meu e încălzit.Cineva este dornic să mi-l țină cald mai mult decât ar trebui.
învăț ca de obicei lucruri noi și învăț să gândesc și în altă limbă.
învăț să nu mai generalizez și să primesc ceea ce mi se oferă.
învăț să nu îmi mai fie frică, pentru că experiențele anterioare m-au făcut să am îndoieli chiar și acolo unde nu ar trebui.
învăț să mă bucur de ce este acum în viața mea și să încerc să ofer ceea ce mereu am oferit.
Primesc respect, atenție, o vorbă bună, căldură…și după mult timp asta mă debusolează.
Cum m-a debusolat faptul că omul care îmi era străin, a avut grijă de mine când zăceam la pat, călărită de gripa nemțească.
E bine! E bine și tind să cred că va fi bine și nu vreau să gândesc negativ.
Mă toamnă și mă învălui în căldura celui de lângă mine.

 

Provocările -Cartea de pe noptieră

E noapte și liniște totală. Nu pot dormi, m-am foit în pat când pe stânga, când pe dreapta…am numărat oi, am numărat boi, am deschis ochii, i-am închis la loc.Oftez și mă ridic.
Privesc pe geam în sus (așa m-am învățat că e bine, să țintești locuri înalte) la stelele care îmi fac cu ochiul, complice.
E noapte și liniște totală.Lumea doarme sau se frământă ca mine, în insomnii provocate voit.
îmi aprind o țigară chiar dacă știu că îmi va provoca tusea ce mă dărâmă de câteva zile.
Ochii se opresc pe noptieră. Am câteva cărți cumpărate recent din țară unele terminate, altele începute. Prea siropoase, prea complicate, prea adevărate pentru a le citi repede.
O carte stă printre ele, cu un semn pus la una dintre pagini. Cartea de pe noptieră nu e nici groasă dar nici subțire, e începută pentru a fi scrisă, dar e neterminată.
Stiu tot ce a fost scris în ea până acum…doar eu am scris-o…
O iau de pe noptieră și o redeschid…
Unele capitole m-au făcut să pun mâna la gură cu sfială și rușine, altele mi-au dat dureri de cap, pe unele le-am înțeles, pe altele le-am găsit total plictisitoare.
O carte bunicică pentru amatorii de genul…viața trăită de la A pe mai departe…
Ultimul capitol scris m-a bulversat și am încercat să înțeleg scriitorul și să mă pun un pic în rolul personajului…nu am reușit…știu , eu sunt scriitorul, dar nu am reușit să mă înțeleg eu pe mine.
Ultimul capitol este încheiat de mult, numai că astăzi îi voi pune punctul de final.
în cartea de pe noptieră voi începe să scriu un nou capitol. Nu știu dacă va fi doar o pagină scrisă sau mai multe, nu știu dacă voi scrie un întreg capitol sau mă voi opri înainte de a continua, dar capitolul va scris într-o altă limbă.
Am terminat țigara de mult, gândurile sunt prea multe în capul meu, noaptea e prea lungă și mult prea liniștită.
Ar trebui să dorm, dar de mult timp nu mai dorm nopțile…

Celelalte cărți sunt la Eddie pe noptieră.

 

Duzina de cuvinte- Gânduri rebele și aniversare

Ceara mă-sii de treabă! Am trecut de a treia săptămână de ,,șefie ”, merg pe a patra. Sinceră să fiu nu îmi place deloc, pentru că o clipă de neatenție te transformă în persona non grata. Tot nu îmi este bine, am devenit o țestoasă în depresie care pișă ochii atunci când chiar nu mai poate. Sunt cu capul, sunt cu nervii întinși la maxim, sunt îmbufnată, atentă la prea multe în jurul meu- ceea ce mă amețește complet, primesc prea multe informații deodată și de multe ori rămân blocată pentru că nu știu ce să fac cu ele.
încerc să nu cedez și să fac totul bine, însă dezamăgirea e cu atât mai mare cu cât știi că faci bine și totuși auzi comentarii de după, că nu ești bun. Asta mă dă mult înapoi însă sunt învățată cu bârfa românească.
Bârfa nemțească e la fel! Oamenii sunt aceeași oriunde te duci, simpatici, corecți, delăsători, lasă-mă să te las, buni la vorbă, slabi la muncă. Ca peste tot!
Alerg ca o rachetă pe culoarele azilului, ajutând mai departe acolo unde e nevoie , încercând să fie bine și să nu mai aud discuții. Discuții sunt și vor fi! Tehnica de a demonstra ceva poți să ți-o  bagi în dos, aici nu ai ce demonstra. Aici muncești până la epuizare sau renunți. Astea sunt opțiunile.
Tanti șefa cu puricele lătrător, nu mai e! într-un final șeful cel mare i-a cerut să demisioneze, nu avea nevoie de o statuetă în cutie. Se îmbolnăvise subit într-o situație de criză pe care nu a știut cum să o gestioneze. După o noapte în care cel care trebuia să muncească schimbul trei, s-a dat dus…iar eu a trebuit cu încă o colegă să lucrăm în continuare după schimbul doi și schimbul trei, deci 17 ore, noaptea următoare a lucrat-o șeful meu cel mare.Ar fi trebuit să fie doamna tanti șefă , însă ea nu a servit așa ceva la gabaritul ei, nici nu ar fi putut.
Am avut libere câteva zile , zile în care am zăcut, am vizionat filme, am stat pur și simplu în casă, să nu mai văd, să nu mai aud.
Azi am aniversare! Barosanul meu își serbează ziua de naștere și nu îi pot ura decât multă, multă sănătate și răbdare cu mama. Voi suna, îl voi felicita și voi bea în cinstea lui un pahar de ceva bun de la un brand renumit. Să îmi trăiești tata!

Pe ceilalți Duzinari îi găsiți la Eddie  în tabel.

 

Duzina de cuvinte-Nori negri de furtună

Poate vi se pare că în ultimul timp doar mă plâng de ceea ce implică munca de asistent medical în Germania.Țin să precizez din nou că sunt impresiile mele la cald sau la rece la ceea ce înseamnă munca într-un azil de bătrâni și de bolnavi de demență sau Alzheimer.
Oficial, lucrez acum ca asistentă medicală și de câteva luni bune sunt într-o furtună care se transformă încet încet în uragan.
Era de așteptat ca după recunoașterea mea să fiu ,,folosită” direct fără a avea habar de multe lucruri. Noi străinii în general suntem lucrați la maxim, neținându-se cont că avem și viață privată, doar pentru faptul că am fost ,,aduși” aici, avem o coșmelie dată de ,,ei” și suntem plătiți mai bine ca în țara de baștină. Noi nu știm să fim bolnavi, să avem gripă, să ne doară în cot sau în kur. Când ne e rău, luăm o gură de oxigen ca să ne treacă amețeala de la oboseală și revenim la munci pentru că noi asta știm. Să muncim și să o facem bine!  Cei de aici au suflete de gheață în principiu și nu îi interesează de cel din dreapta sau din stânga. Dacă simte că muncește mai mult decât e prevăzut, își ia liber sau se dă bolnav cu săptămânile.
Poate că în felul lor au dreptate, nu sunt învățați să dea pe brânci dacă nu e cazul. Să nu se implice, să aibă inima înghețată la nevoile celor în vârstă.
Când mi-a sosit mapa cu actele oficiale, mi s-a spus că voi fi mai întâi învățată despre mersul lucrurilor.
Lucrez deja ca șefă de tură și nu, nu mă simt mândră de asta pentru că știu că încă nu este momentul. Responsabilitățile pe care le am sunt enorme, pentru că nu lucrez cu saci de cartofi cum cred unii din colegii mei.
Crema asistenților din azilul ,,meu” a plecat, fugit…spuneți-i cum vreți. La celălalt pol au rămas nepăsătorii sau cei care sunt nou veniți și habar nu au cum se îngrijește de fapt un bătrân, cu toate că au ani de muncă în spate. Nu le pasă, ăsta este cuvântul, iar cel mai mult de suferit au bătrânii, pentru că noi cei rămăși care suntem deja foarte puțini pentru un număr mare de pacienți, nu mai facem față. E lipsă cruntă de personal și din câte văd și am înțeles, Germania se confruntă cu asta. Tinerii nu mai vor să muncească în acest domeniu pentru că este un job prost plătit, cu foarte mult stres și fără viață privată. Când ai libere te trezești că trebuie să vii la muncă, logic că orele suplimentare nu se plătesc și totuși se cere calitate.
Aș pune un furtun pe cei de la conducere ca să îi trezesc la realitate, dar oricum nu aș rezolva nimic, mână ieftină de lucru se găsește peste tot.
Sub cupola azilului se strâng deja nori negri de furtună. Una care va împrăștia și restul de oameni cărora chiar le pasă de cei în vârstă.

 

Duzina de cuvinte- Din umbră

Din nou trei săptămâni lipsă de pe blog. Mult, din punctul meu de vedere…
Nu am avut timp nici măcar din umbră să vă urmăresc, să vă citesc…și îmi pare extrem de rău.
Săptămânile astea au fost niște săptămâni de foc. De stres covârșitor, de muncă asiduă, de schimbări radicale, de plecări și de noi sosiri.De demisii date și de noi angajări.
Nu, eu nu am plecat…nu m-a speriat schimbarea, alții au dat cu semnătura în catastif.
La prima, a doua sau probabil a treia vânzare e logic să se sperie cei din jurul meu și să se gândească ce se întâmplă de fapt cu firma. Nici măcar nu întrebau, pur și simplu cedau din cauza stresului și își pregăteau bagajele.
Mie nu îmi place să fiu călător, chiar dacă viața mi-a demonstrat altceva. De fapt nu prea îmi plac nici schimbările și îmi place siguranța, dar de câteva ori a trebuit să tot plec în căutare de…ceva. Adăugați voi ce!
În perioada această mi-am dat un răgaz la creierul meu încins de sentimente și m-am axat pe profesie. Birocrația nu a dat nici acum voie recunoașterii mele să fie oficială și din aprilie tot fac acte și traduc și alerg pentru ea. Nu mă deranjează, e multă responsabilitate odată devenită asistentă pe o germană ce nu o stăpânesc așa cum ar vrea ei să mă folosească.
Am ales partea pozitivă, cea albă și nu m-am mai stresat în nici un fel.
Am avut zile fierbinți pe care în loc să le folosesc în alte scopuri, le-am muncit pe brânci.
Îmi fac treaba în continuare ca și până acum, fără să fiu ca cei din jurul meu, săturați de tot și de munca mult prea pe repede înainte. Pe mine mă omoară doar spatele-coloana, care deja nu îmi mai dă pace.
În rest…sper să fie toate bune, la fel ca vinul spumant pe care îl beau în acest moment…la fel ca trupu-mi înfășurat în capotul satinat, la fel ca muzica pe care o ascult în acest moment…

 

Fiasco?

Nu am mai avut net din nou, aproape o săptămână…netul mă-sii!
Din concediul meu care a fost mai mult un…hmmm…fiasco să-i zic? Hai să nu îi zic…a fost ceva acolo, o revenire acasă…m-am întors plină de griji, la alte griji.
Alt fiasco aici și eu mă chinui să țin zidul ce l-am ridicat în jurul meu, să nu se dărâme.
Colegii mei pleacă sau fug ca potârnichile, își dau demisia unul după altul. Nici nu s-a lămurit ce și cum, ce vor noii șefi, ce se va întâmpla, ei prevăd!
Eu simt! Simt pe pielea mea, simțim pe pielea noastră noi cei care am mai rămas, lipsa cruntă de personal, muncim ca dracii și dacă se continuă așa, va fi și mai nasol.Pentru că între colegii care își bagă medicale și cei care își dau demisia, tu o iei încet în jos din cauză de stres, oboseală și muncă asiduă la care nu mai faci față. Și atunci situația te face, chiar dacă nu vrei, să alegi și tu să pleci.
Bineînțeles că șefii mei încearcă să remedieze situația, de fapt nu mai am șefi direcți pentru că și-au dat demisia, mă refer la șeful cel mare rămas, care  știe doar să promită că totul va fi bine, dar între timp noi alergăm să ștergem în lanț pacienți murdari de căcat la cur ( scuzați exprimarea frustrantă) .
Nu plec deocamdată nicăieri, e frustrant să îți fie bine și brusc totul să se schimbe, iar tu să fii obligat să pleci cu tot calabalâcul…undeva. Joburi există peste tot însă la mine nu e așa simplu, trebuie să închiriez o locuință în apropierea jobului, să schimb mediul, colegii…poate orașul. Habar nu am!
Nu există asistenți medicali, sunt din ce în ce mai puțini, iar la noi aproape deloc. Mă așteaptă zile grele, pentru că cei ,,mari” așteaptă și ei la rândul lor ca să îmi iau în sfârșit acreditarea de la minister și să pună șaua pe mine. Că doar sunt asistentă.Iar asta nu sună  bine pentru mine, pentru că nu stăpânesc deloc ceea ce doresc ei de la mine. Nu e simplu!
Și uite așa…după ce că stau la peste 40 de grade aici, mă așteaptă în continuare o vară incendiară.

 

Provocarea-Eu și Unicornul

Drumul de întoarcere la munci a fost extrem de obositor. Pentru că nu pot dormi absolut deloc când călătoresc, eram un zombi umblător. Un frigul naibii pe drum, eu am fost bine îmbrăcată…tricou, pulover subțirel plus geacă anti-ploaie, dar datorită unei doamne am reușit în final să dârdâi și eu la un moment dat.
Doamna nu urmărise prognoza meteo, era prima dată când călătorea în Germania și mergea să își viziteze soțul. Îmbrăcată sexos, cu o rochiță din pânză topită cu breteluțe și încălțată în săndăluțe cu găurele.
Pe drum mă uitam cum se zgribuleste, dacă putea,  se învelea cu scaunul pe care stătea.
După câteva ore mi s-a făcut milă de ea  și dezbrăcându-mă de pulover i l-am întins. Nu îi venea să creadă și l-a primit cu un gest de parcă îi oferisem 1000 de coco.Am rămas cu geaca  și la un moment dat bâțâiam și eu, dar mai milă îmi era de ea. Am mai recuperat puloverul pe la Berlin, când a coborât.
Mda…gesturi mărunte, făcute fără să clipești…

Nu același lucru pot spune despre persoana care urma să mă aștepte acolo unde coboram și să mă ducă acasă la 27 de km de locul debarcării.
Persoană despre care odată băgam mâna în foc despre ,,omul ‘’ care este și care nu a mai răspuns deloc la telefon atunci când am sunat, cu toate că urma să mă anunțe în mod sigur, ce și cum. Persoană pe care odată mă bazam și care se ținea de cuvânt. Stau și mă întreb dacă ajungeam noaptea și nu existau mijloace de transport sau nu aveam bani la mine…ce făceam într-un oraș în care nu cunoșteam pe nimeni?
Persoană care nici măcar nu a sunat apoi să întrebe dacă sunt  bine, dacă mai trăiesc…dacă am ajuns pur și simplu.
Nu mai caut explicații, nu mă interesează motivele, cu toate că le bănuiesc. Dezamăgire, asta este cuvântul…am crezut într-un om care m-a dezamăgit groaznic. A demonstrat mai mult decât gândeam eu.
Și punct!

A trebuit să ajung și pe la azil să văd programul meu de săptămâna viitoare. Cu ocazia asta am aflat vești rele, printre care și că  șefele mele, ambele,  au demisionat  sau mai bine spus, au fost silite de către firma ce tocmai ne-a cumpărat.
Nu știu ce va fi pe mai departe, o colegă m-a întrebat de ce am mai venit înapoi…că nu știe ce va mai fi și cu noi…
Mă simt ca pe o corabie ce tocmai este pe cale să eșueze. Nu știu de ce încep să simt că totul în jurul meu se clatină și nimic nu mai pare sigur…
Am nevoie de mine întreagă, am nevoie de fiul meu întreg…am nevoie de oameni  întregi în jurul meu.
Am nevoie de o mână întinsă, de un semn de la Dumnezeu, de un Unicorn, de tot ce mă poate ajuta să fiu bine și să simt că se vor rezolva toate problemele ce mă înconjoară.
Am un presentiment că din nou au început să apară una câte una, ca atunci…în trecutul meu…
Iar eu poate că mă mint că sunt un om puternic…poate că mă mint…

 

Duzina de cuvinte- Probleme

Zilele trec și mă pregătesc încet să mă întorc pe alte meleaguri. Concediul s-a făcut praf și scrum… pe drum. Singurele zile în care m-am simțit relaxată au fost cele în care prietena mi-a fost alături și în casă, la o bere cu aromă de lămâie.
Cu fiul meu nu am reușit să vorbesc foarte multe, dat fiind ce s-a întâmplat în ultimul timp. Cu cât amânăm discuțiile noastre care ne lipsesc, cu atât mai mult îmi dau seama de lipsa mea de lângă el.
După accidentul în care a fost implicat, starea de șoc l-a făcut tăcut și apoi extrem de irascibil.
Urechile făcute pâlnie la ce ar trebui să fie ,,bine” și să facă, nu l-au făcut decât să intre mai rău în ceață. La un moment dat se simțea ca la coridă, alergând ca să scape de problemele pe care i le-au făcut alții. La început miza i s-a părut interesantă, apoi s-a demonstrat că nu se alege cu oarece pricopseli ci dimpotrivă va ieși probabil în pierdere, fără a fi vinovat. Carcasa făcută varză, costă, iar diferitele aliaje, chituri și cârpeli probabil va trebui să le suporte și el, pentru că firma de asigurări vrea să scape ieftin.
Neseriozitatea profesioniștilor care numai profesioniști nu sunt, l-au făcut să cânte la o partitură proastă.
Noroc că s-a remontat pe ultima sută de metri și par a apărea speranțe pozitive la orizont.
I-am explicat că în viață trebuie să nu te grăbești și să gândești de o sută de ori înainte să faci o mișcare.
I-am spus că eu nu sunt un aparat de făcut bani, iar el nici atât… și că negânditul, întotdeauna se plătește.
Nu știu ce să fac cu cuvântul cort… Poate să il dau inspectorului de daune și să îl trimit cu el la plimbare???