Pe drumuri

 Mă pregătesc din nou de concediu.Scurt, dar bine venit.Biletul e pus bine, bagajul făcut, ok, mare lucru nu e în el, vreau să îl mai umplu cu ce mai am pe acasă.
Acasă? Ce ciudat sună.
Părinții mei mă așteaptă cu dor…îi înțeleg, sunt singuri acum și bătrânețea nu e ușoară.
Fi-miu s-a catapultat deja acolo, are și el concediu.
Nu știu ce ne așteaptă!
Mi-e dor doar de familie și de cele două prietene pe care le mai am acolo. În rest cu părere de rău, nu mă mai simt în largul meu în iureșul trist din țară.
Nu mă înțelegeți greșit, ca om am rămas la fel, însă viața m-a schimbat de foarte mulți ani, a trebuit să mă adaptez altor cerințe și altui stil de viață, altor mentalități , iar atunci când mă întorc în țară, mă obosește totul…
Nerăbdarea oamenilor, tristețea și deznădejdea de pe chipul lor, nervii, lipsa bunului simț.
Sistemul a făcut ca încet , nimeni să nu mai spere la ceva bun.Sunt plecată din cauza sistemului care a considerat că sunt prea bătrână pentru a mai lucra în meseria de asistentă medicală.
Cu părere de rău am părăsit țara la care mă întorsesem cu speranță. Pentru mine nu mai exista speranță aici! Și încet, nu a mai existat nici pentru fiul meu, care încercând să trăiască onest, s-a cufundat în probleme.
Așa că, învins de neșansa tinerilor de a avea un loc de muncă decent și legal, a ales să vină la mine.
Nu a fost și nu este ușor! Tot ce a făcut în școală și liceu, a fost nul. Practică zero, experiență zero, nimic recunoscut aici. A trebuit atât eu cât și el să ne zbatem pentru a arăta că suntem apți și de încredere.
Eu am reușit, fiul meu încă lucrează la asta…
Nu va fi un concediu adevărat, am mult de alergat pentru a reînnoi contracte care sunt legate de multe hârțoage pe care trebuie să le adun din n-șpe mii de locuri diferite și pentru a alerga pe la câțiva doctori de care eu depind anual.
Dar mă voi bucura de familie și de prieteni și voi încerca să alin dorul părinților mei.
În rest toate bune…

 

Duzina de cuvinte- Gânduri rebele și aniversare

Ceara mă-sii de treabă! Am trecut de a treia săptămână de ,,șefie ”, merg pe a patra. Sinceră să fiu nu îmi place deloc, pentru că o clipă de neatenție te transformă în persona non grata. Tot nu îmi este bine, am devenit o țestoasă în depresie care pișă ochii atunci când chiar nu mai poate. Sunt cu capul, sunt cu nervii întinși la maxim, sunt îmbufnată, atentă la prea multe în jurul meu- ceea ce mă amețește complet, primesc prea multe informații deodată și de multe ori rămân blocată pentru că nu știu ce să fac cu ele.
încerc să nu cedez și să fac totul bine, însă dezamăgirea e cu atât mai mare cu cât știi că faci bine și totuși auzi comentarii de după, că nu ești bun. Asta mă dă mult înapoi însă sunt învățată cu bârfa românească.
Bârfa nemțească e la fel! Oamenii sunt aceeași oriunde te duci, simpatici, corecți, delăsători, lasă-mă să te las, buni la vorbă, slabi la muncă. Ca peste tot!
Alerg ca o rachetă pe culoarele azilului, ajutând mai departe acolo unde e nevoie , încercând să fie bine și să nu mai aud discuții. Discuții sunt și vor fi! Tehnica de a demonstra ceva poți să ți-o  bagi în dos, aici nu ai ce demonstra. Aici muncești până la epuizare sau renunți. Astea sunt opțiunile.
Tanti șefa cu puricele lătrător, nu mai e! într-un final șeful cel mare i-a cerut să demisioneze, nu avea nevoie de o statuetă în cutie. Se îmbolnăvise subit într-o situație de criză pe care nu a știut cum să o gestioneze. După o noapte în care cel care trebuia să muncească schimbul trei, s-a dat dus…iar eu a trebuit cu încă o colegă să lucrăm în continuare după schimbul doi și schimbul trei, deci 17 ore, noaptea următoare a lucrat-o șeful meu cel mare.Ar fi trebuit să fie doamna tanti șefă , însă ea nu a servit așa ceva la gabaritul ei, nici nu ar fi putut.
Am avut libere câteva zile , zile în care am zăcut, am vizionat filme, am stat pur și simplu în casă, să nu mai văd, să nu mai aud.
Azi am aniversare! Barosanul meu își serbează ziua de naștere și nu îi pot ura decât multă, multă sănătate și răbdare cu mama. Voi suna, îl voi felicita și voi bea în cinstea lui un pahar de ceva bun de la un brand renumit. Să îmi trăiești tata!

Pe ceilalți Duzinari îi găsiți la Eddie  în tabel.

 

Duzina de cuvinte- Probleme

Zilele trec și mă pregătesc încet să mă întorc pe alte meleaguri. Concediul s-a făcut praf și scrum… pe drum. Singurele zile în care m-am simțit relaxată au fost cele în care prietena mi-a fost alături și în casă, la o bere cu aromă de lămâie.
Cu fiul meu nu am reușit să vorbesc foarte multe, dat fiind ce s-a întâmplat în ultimul timp. Cu cât amânăm discuțiile noastre care ne lipsesc, cu atât mai mult îmi dau seama de lipsa mea de lângă el.
După accidentul în care a fost implicat, starea de șoc l-a făcut tăcut și apoi extrem de irascibil.
Urechile făcute pâlnie la ce ar trebui să fie ,,bine” și să facă, nu l-au făcut decât să intre mai rău în ceață. La un moment dat se simțea ca la coridă, alergând ca să scape de problemele pe care i le-au făcut alții. La început miza i s-a părut interesantă, apoi s-a demonstrat că nu se alege cu oarece pricopseli ci dimpotrivă va ieși probabil în pierdere, fără a fi vinovat. Carcasa făcută varză, costă, iar diferitele aliaje, chituri și cârpeli probabil va trebui să le suporte și el, pentru că firma de asigurări vrea să scape ieftin.
Neseriozitatea profesioniștilor care numai profesioniști nu sunt, l-au făcut să cânte la o partitură proastă.
Noroc că s-a remontat pe ultima sută de metri și par a apărea speranțe pozitive la orizont.
I-am explicat că în viață trebuie să nu te grăbești și să gândești de o sută de ori înainte să faci o mișcare.
I-am spus că eu nu sunt un aparat de făcut bani, iar el nici atât… și că negânditul, întotdeauna se plătește.
Nu știu ce să fac cu cuvântul cort… Poate să il dau inspectorului de daune și să îl trimit cu el la plimbare???

 

Numai lapte…pe acasă

Pe acasă, într-un concediu care numai concediu nu este și nici nu va fi. Numai lapte și miere…așa de bine e, încât laptele s-a acrit, ca și mie de altfel.
Mi-am făcut casa din nou să respire, am și lavabil-ăit o țâră, frecat, aranjat, cumpărat…gata, pentru că deja praful se pune în fiecare zi. Acum chiar că mă fac că nu îl mai văd.
Omul de bază, prietena mea de suflet a venit val vârtej la mine să mă pună pe picioare. S-a nimerit să vină într-o zi, exact când a venit și cealaltă prietenă-super femeie. Amândouă m-au tocat pe un subiect din care se părea că am ieșit șifonată. Macho!
În urma ședinței, și-au dat seama că am reușit să mă remontez singură și după ce mi-au dat una după ceafă prietenește, au ajuns amândouă la aceeași concluzie…vibratoruuuuul.
M-au lăsat cu gărgăunii mei și stolurile mele întregi și au simțit că venirea acasă mi-a adus înapoi gândurile de ,,om întreg la minte” care pare totuși cam prea blând cu cei care nu merită …,,’tule mama lor de bădăr  …bip, bip, @##$%^%$%… ”.
Buboasa sexoasă din mine s-a dezvoltat un pic și rămânând sexoasă, a înflorit buboasa. Concluzia?
Nu mai am voie să îmi expun ,,nuditatea” sub nici o formă. Formele-mi pieloase vor trebuie să le ascund sub eșarfe, lungituri și mânecături. Deci nici un pic de piele nu mai are voie să vadă soarele, altfel risc să devin de sus până jos numai bășici și bube, pe bune…nu că nu aș avea destule acum.
Adio ștrand, adio mare, adio soare. Nimic!
Doctorii mi-au dat vești bune și mai puțin bune, dar mergem înainte, nu????
Lumea înjură, în cartier după ora 23 încep bătăile stradale sau scandalurile urlătoare, câinii latră…Românica…
Lume haotică, lume fără răbdare, lume neatentă….unul din ei a făcut mașina fiului meu praf. Adică mașina mea, că apoi a trebuit să alerg să fac procuri ca să se ocupe fiul meu în continuare. Asigurarea sunt sigură că nu va acoperi costurile, deci se poate kăca pe ea de fierătanie. Noroc că nu a pățit fi-miu nimic, asta mă interesa. Dar stresul își spune cuvântul la el.
Alergături, alergături, treburi rezolvate, treburi de rezolvat…..deci…ce ziceam, ce ziceați de concediul meu????  🙂

 

Re-venire

Nici nu mi-am dat seama când a trecut o săptămână de când sunt acasă.
Drumul de întoarcere a fost ciudat, groaznic de obositor într-un autocar de lux. Dar dracu’ se mai cară cu așa ceva peste 30 de ore, de acum încolo.
Mă dureau părțile dorsale de parcă fusesem bătută cu parul ore întregi.
Pe drum m-am întreținut cu un tinerel, un hoț de meserie și etnie, cu care am dialogat destul de interesant și interesată de nivelul elevat al lui. Pe lângă școala vieții avea un vocabular foarte diplomat și ridicat pentru viața mizeră pe care o avea (asta am descoperit din discuțiile lui pe care le purta prin telefon). Dacă nu era acest tânăr de o seamă cu fiul meu, recunosc că mă plictiseam îngrozitor. Poate că m-ar fi furat și pe mine…sau poate nu…dar faptul că a descoperit că avem aceeași zodie și suntem cam pe aceeași lungime de undă în ironii, l-a făcut să stea cu ochii și grija pe lângă mine…nu de alta dar chiar dacă autocarul era de lux pe bune, ocupanții nu erau toți model.
Acasă am avut un șoc de femeie perfecționistă care își găsește casa…în alt fel.
Am muncit câteva zile ca să fiu din nou mulțumită de ,,acoperișul” meu.
Apoi am trecut la cheltuit…pe oarece mobilă, pe chestii pentru casă, pe chestii pentru kuru lui fi-miu, pe kuru meu…aca un laptop nou…și lista e în curs de continuare.
Ca de fiecare dată când mă întorc acasă, mă deprimă lumea pe care o găsesc la fel, mă îngrozesc câinii printre care trebuie să mă strecor cu frică, mă irită bădărănismul și nepolitețea, nerăbdarea și nesimțirea.
Păcat! Astea știam că nu îmi vor lipsi.
Ori lumea a devenit prea nervoasă, ori eu am devenit prea liniștită…pentru că până și pe fiul meu nu îl recunosc în nervii și iritarea pe care o afișează în jurul lui.
Totul mi se pare o luptă pentru supraviețuire și în pana mea, până acum un an am fost și eu aici și eram și eu cu morcovul în kur, dar nu mă comportam așa.
E cald! Am simțit din plin schimbarea de climă și temperatură, eu venind de la frig și vânt…
De când m-am întors, sunt căpiată, parcă picată de pe altă planetă și amețită tot timpul.
Bașca, o plimbare de două ore pe jos, prin oraș și pe soare, mi-a adus deja o iritație solară pe mâini, de toată frumusețea. Deci da, iar am bube!
De mâine o iau prin doctori. Sper să nu dau de ,,bube” și prin alte părți.
În rest, toate bune…lume care când mă întâlnește mă întreabă cât câștig și apoi de sănătate…fețe cunoscute și necunoscute.
Un oraș în schimbare…dar nu cred că în una bună.

 

Dor de tine

Astăzi în mod sigur nu aș fi apucat să fac 23 de ani de căsnicie. Sunt sigură de asta…am prea mulți de divorț!
Dar astăzi este o zi specială, mult specială și chiar dacă aș vrea nu am cum să o uit.
Fiul meu împlinește 22 de ani.
Tăvăluguri de cuvinte am în gât, dar toate sunt spuse zi de zi, amintite clipă de clipă și rostite sincer.
Sunt departe și mi-aș fi dorit ca măcar pentru o secundă să îl am aproape și să îl țin în brațe și să îi dau ca de fiecare dată, putere, dragoste, curaj și sinceritate.
Pe asta s-a bazat mereu relația noastră.
În  Scrisoare către fiul meu. am scris tot aș putea repeta la infinit. Surprinzător dar multă lume ajunge pe blogul meu tastând aceste cuvinte. Iar Falsidrama lui februarie îmi amintește mereu rostul meu pe pământ.
Ești special! Ești sufletul meu, respir prin tine! Ești singurul motiv de care mă agăț să văd ,,lumina”!
Îmi este enorm de dor de tine și internetul nu prea ajută cu asta.
La mulți ani tinere frumos și nu uita că ,,te iubesc de la pământ până la lună și înapoi.”

 

Jami…

 Gandja Jamal, puță de maimuță, cocoică, Jami…Masculul Alfa …

 29 martie 2010- 24 ianuarie 2015

 

Două…

O operație și un examen!
Două lucruri extrem de importante în prezentul meu recent.
Două lucruri care mă fac ușor să îmi pierd mințile.
L-am operat pe Jami! Greșit! A fost fiul meu cu Jami la doctor, ca să îl opereze.
Acum multe luni, anul trecut, lui Jami i-a apărut o gâlmă pe omoplatul stâng din față. O perioadă nu am dat importanță, apoi m-am dus cu el la doctor și mi s-a spus că este un mic chistuleț pe care să îl las în pace, că nu deranjează. Lunile au trecut, gâlmuța parcă a mai crescut…eu am plecat…
Apoi într-un final l-am trimis pe fiul meu cu Jami la un alt doctor, care i-a făcut o injecție cu marmeladă și gata. Gâlmuța s-a mărit rapid în câteva zile și după o altă perioadă, am ajuns la o altă doctoriță care după ce m-a tocat pe mine de bani, a concluzionat că nu are ce face, că e cancer și că…pa.
L-am redirecționat pe fiul meu la o doctoriță bună, care l-a trimis la Ploiești.
Pe scurt, după toată bătaia de joc a așa-zișilor medici veterinari, călăi avizi de bani…la Ploiești am dat de o doctoriță bună care l-a operat pe Jami.
Masculul Alfa este ciuruit pe bune, a trecut printr-o operație destul de complicată, întinsă pe tot spatele și pe sub omoplat.Are cam 30 de copci, refuză pentru moment să mănânce, fiul meu îi bagă mâncare forțat pe gât, nu poate încă să se ridice, nu știu dacă își va mai folosi piciorușul stâng din față…
Iar cancerul s-a întins și nu a putut fi în totalitate operabil pentru că s-a întins în mușchiul ce învelește plămânii. Da…se pare că are metastaze.
Da…se pare că are un pronostic aproximativ până în decembrie. Da…am refuzat chimioterapia. Da…ajunge cu chinul, a fost destul chinuit. E operat doar de două zile și încă nu știu ce se va întâmpla cu el. Nici până mâine nu știu măcar ce va fi.
V-am spus că am devenit dură, nu? Știați! Cât timp mor în jurul meu oameni…nu mă mai impresionează nimic. Dar sunt praf! Sunt praf!!!!
Printre altele, săptămâna trecută mama a făcut o vizită la urgențe. Mișto, nu?
Mâine am examenul de limbă! Pentru ,,importanta” recunoaștere medicală.
Deja sunt saturată de tot…nu știu dacă îl voi lua…nu prea mă mai interesează momentan…
Nu vreau să mai aud că o să fie bine. Nu e bine!
Vorbeam cu Mixy (mulțumesc, fată hăi)…da, sunt sigură că plătesc păcatele părinților mei.Au destule.
Iar eu m-am săturat să adaug pagini la romanul vieții mele…

 

Deci…

pot, imi doresc, sunt… astea sunt cuvintele invingatorilor..
La acest moment am obosit. Ma simt obosita mental, ba chiar si fizic.
Am avut o saptamana grea, dupa cum ati banuit plimbarea mea prin spital nu a fost una pentru practica ci a trebuit sa alerg, stau, vorbesc, asist, cotizez, observ, veghez, ingrijorez, enervez, cedez, etc, etc…
Am fost cu mama mea sa se opereze de ,,pietre la fiere” pe romaneste si la inceput am crezut ca e ceva banal, apoi s-a dovedit ca nu a fost chiar asa, ba chiar m-am ingrijorat la un moment dat. Insa acum m-am mai linistit si faptul ca e acasa , da de bine.
Am slabit saptamana asta 2 kg, asta ca tot doream eu sa fiu si mai sexi :)) .Dar sunt si cu nervii la pamant.
Si pentru ca tocmai ma bucuram ca sunt si eu fericita, uite ca…nu ma pot bucura, pentru ca problemele curg din toate partile.
Eu sper sa fie doar ,,saptamana patimilor”…mai ales ca nu tin post (rusine sa imi fie) si sa se termine naibii odata.
Ca prea au venit buluc toate pe capul meu.
Insa ma gandesc totusi ca trebuie, ca pot, ca imi doresc si ca..sunt!
Am nevoie sa urc din nou….