Certitudini

Multe și mărunte. Sau mari…sau de tot felul, toate s-au adunat în ultima perioadă.
Cât durează un început? Atât cât îți dorești doar ca ,,început,, să fie. Dacă vrei să îl trăiești mai departe, atunci pur și simplu te lași purtat de viață. Cu bune și cu rele.
Relația mea nu mai e un început, e o certitudine. Am trecut peste ,,probele,, la care am fost supuși amândoi și ne continuăm viața în doi. Care este una frumoasă și liniștită. Când există incertitudini le discutăm și trecem la alt nivel.
Omul care este alături de mine mi-a arătat că dragostea nu se măsoară în cuvinte ci în fapte. Dragostea nu înseamnă numai vorbe frumoase, mângâieri și alea-alea, dragostea înseamnă să îți privești partenerul și să știi ce se întâmplă cu el. Să fii alături în momente grele și atunci când e nevoie să ajuți.
Cel căruia îi sunt aproape știe că se poate baza pe mine și că nu îl presez atunci când are nevoie de spațiul său personal. Nu se simte stingherit atunci când îmi spune că pleacă cu băieții fără noi fetele și se simte întreg atunci când plecăm cu cortul, pentru că nu am fițe și pun mâna să îl ajut să ridice cortul sau să umfle saltelele.
Lucruri mari…lucruri mici.
Wohnung-ul meu e o certitudine, nu mai e un început. Mai am niște pași de făcut, ceva birocrație, dar l-am văzut, măsurat, semnat hârțogării și apoi într-un final, urmează mutatul.
Jobul nu mai e un început ci o certitudine. Proba de lucru e dată cu brio, contractul este semnat, mai trebuie dată o demisie și să sperăm că se termină într-un final cu stresul.
Aici am învățat că eu ca om sunt important și că nu trebuie să demonstrez nimic, ci doar să fiu așa cum sunt. Și e bine, știu cum sunt.
Am primit de curând un comentariu pe care l-am citit cu interes și l-am aprobat, pentru că nu am nimic de ascuns.
Am avut destul timp să mă analizez pe mine ca persoană și să știu cum sunt, cine sunt și ce pot.
Că sunt complicată, asta o știu…cum știu și că îmi complic sau îmi complicam singură existența.
Dar am învățat multe lucruri în ultimii ani…să iert, să merg mai departe și să nu rămân frustrată.
Nu dau explicații, blogul meu este după cum scrie, un blog personal sau fantezist.
Fiecare mă ia așa cum mă citește. Puțini oameni mă cunosc așa cum sunt și câțiva dintre ei mă citesc. Fiecare din ei știe să citească printre rânduri ceea ce postez.
Tuturor celor care au trecut prin viața mea , buni sau mai puțin buni, le-am urat numai bine. Cu majoritatea încă țin legătura, pentru că nu avem de ce să ne urâm. Eu am învățat ceva de la ei, ei poate au învățat ceva de la mine.
Toți știm că viața e o loterie unde pierzi sau câștigi.
Și toți știm că nu avem timp să ne oprim decât cât să ne oblojim rănile pentru a putea să pornim mai departe.
Să dăm speranțe, să sperăm, să trăim, să ne trăim pe noi.

Anunțuri

 

În mai

În mai….

…au înflorit cireșii…E o nebunie, pe care eu nu am trăit-o până acum. M-am oprit lângă un cireș înflorit și efectiv mi-am băgat capul între crengile îndoite de greutatea florilor bogate. Trăiesc!

…încă sunt acasă. Și nici nu am de gând să mă întorc la munci. E cam plictisitor dar oferta de șase săptămâni de medical fără probleme e mare, bine, încă nu sunt hotărâtă cât să mai stau. Până la urmă doctorul decide și încă mai am de făcut o programare la psiholog.
Da! Am ajuns la concluzia că nu strică așa ceva, sunt curioasă cum o să mă înțeleg în româno germană cu neneatantireparatodesuflete.

…mi-a explodat o ,,bombă”  în nas. Într-un moment de sinceritate debordantă, am aflat că am trăit o minciună perfectă mai bine de șase luni.Ah, nu! Apreciez omul care știe că își poate tăia craca singur de sub picioare, dar preferă să spună ceea ce ascunde. Bănuiam…mă făceam că nu știu, ca să nu mă simt nesigură.
Nu știu cine greșește…eu că o să iert (posibil)… pentru că va exista și în continuare…sau persoana respectivă că mi-a spus. Oricum, indiferent cum ar fi fost…tot aflam.

…e ciudat cum poți afla cât de tolerant poți fi. Sau prost. Sau că poți face anumite compromisuri peste care odată nu puteai trece deloc. Dar țara s-a schimbat, mentalitatea la fel…oamenii nu mai sunt cei pe care îi știai. Acum locuiești după regulile lor-logic, lucrezi după regulile lor-logic, îi accepți așa cum sunt-oare?.

…încă iubesc și sunt iubită. Nu mă mint, așa este. E ciudat sentimentul asta, să vezi cum cineva încearcă să îți arate asta și încercând…face greșeli.

…la horoscop mă ia cu…,,aveți grijă la relația d-voastră că e posibil să se producă o mare ruptură, aveți grijă ce spuneți și cum reacționați”. Mă gândesc numai la cât de mult îmi va părea rău, la un moment dat… Drept dovadă, mi-am mușcat limba și am tăcut pe moment, mi-am luat timp să rumeg tot ce mi-a fost adus la cunoștință, să procesez corect și să dau verdictul. Pentru că da, un om așteaptă un verdict și mai mult de 50% e sigur că va fi negativ. Omul știe deja că la mine e alb sau negru…nu există mijloc. De fapt nu mai există dinainte de a apărea el în viață mea.
Dar dacă ne potrivim…de ce să ne împotrivim?

…trebuie să iau decizii majore privind locul de muncă și locuința.Simt că trebuie să plec…mi-e teamă.

…m-am îngrășat. Am făcut un colac care sigur mă va ajuta să nu mă înec, atunci când voi merge la mare.

Ca o concluzie pentru toate dilemele mele…în mai…mai vreau sau nu?

 

Paște înstrăinat

Mă uit cum cu frenezie toată lumea bucătărește cu spor pe ultima sută de metri. Recunosc, făceam și eu asta odată și recunosc din nou, dacă eram acasă, eram și eu în focuri.

Dar acum sunt ,,acasă” și spiritul nu îl simt. Nu l-am simțit nici când a fost aici celălalt Paște. Al catolicilor. Eu eram la munci, dădeam pe brânci în timp ce bătrâneii căutau de zor ouă prin azil.Și ne îndopau pe noi asistentele, cu ciocolată.
Sunt în continuare acasă. Stresată.
Am fost azi în azil să îmi duc medicalul și mi-am vizitat o parte din bătrâneii mei. M-a apucat plânsul când i-am văzut, așa sensibiloasă am devenit. Toți m-au întrebat când revin…ce să le spun? Că mai am un pic și o iau razna ca ei?? Neah! Le-am zis că revin cât pot de repede când o să pot să înțeleg din nou ce îmi vorbesc. Au râs! Glumesc și eu, ce dreacu să fac?
Azi mă duc să cumpăr patru ouă colorate…ba nu…șase…ca să simt și eu duminică Paștele. Cozonaci nu mai fac, că nu am cuptor, sarmale…nu există varză murată pe aici (da știu…să opăresc o varză și să…nu…nu e varza ca a noastră, e toată un cotor). Și în ultimul rând, nu sunt acasă…sunt prin vecinii iubiți. O să ies la un restaurant cu iubitul și cu fiul meu și o să ne ciocnim apoi ouăle. Alea colorate curcubeu, nu altele!
Cam asta ar fi!
Știți voi cum e…să luați Lumină, să fiți mai buni, să vă prindă sănătoși Paștele, să mâncați miel, ouă, sarmale, salată de boeuf, fripturi, grătare, cozonaci și prăjituri de mii de feluri…să pașteți în ce fel vreți voi, dar să o faceți cu cap și alături de cei dragi.Și să aveți omeprazolul și colebilul aproape de voi, că să știți…e înghesuială mare la urgențe.

Vă urez bunătate și un Paște fericit! 

 

Stres mental

S-a așternut praful și o să se mai aștearnă…Cuvintele se ițesc firave printre pânze de păianjen.
Viața merge înainte cu bune, cu rele, chiar dacă blogul stă pitit într-un con de umbră.
Pe meleaguri străine, unde visăm că aleargă câinii cu covrigi în coadă și unde vrem să credem că numai lapte și miere curge, noi cei care suntem veniți să lucrăm cât se poate de legal cu contracte de muncă încercăm să rămânem pe linia de plutire.
Ne înscriem peste tot pe unde ni se cere, plătim cotizații și impozite, suntem conștiincioși și muncitori, răbdători și flexibili și totuși ceva ceva scârțâie…

Atunci când ai dat sau dai tot ce e mai bun din tine, te prezinți la muncă chiar dacă o vână de la cap stă să îți pleznească sau te doare la genunchiul din partea stângă de după cot, realizezi că nimeni, dar nimeni nu observă efortul tău și începi să devii …ca ei.
Sunt acasă în medical. De data asta după ce am așteptat din nou mult și bine ca un loc să se elibereze și să pot deveni și eu bolnavă.V-am povestit că aici când li se pune pata sau i-a mușcat musca, oamenii de aici își iau medical. Și dacă se cacă pe ei își iau medical…eu ca fraieră veneam la muncă cu hârtia igienică pregătită și făceam ture la WC…dar veneam. FRAIEROOOO!!!!
De data aceasta stresul și-a spus cuvântul și rotițele din capul meu au cedat. Apoi încet încet a luat-o și stomacul la vale, după el gâtul a început să scârțâie din cauză de durere de coloană și în final rinichii au strigat și ei după ajutor.
Nu, nu zac în spital cum voia nenea doctorul să mă împacheteze, sunt acasă.
După mine…potopul. Dacă au văzut colegii că e groasă, că eu nu vin la muncă să trag la jug, s-au mai ,,îmbolnăvit”doi.
De fapt totul se întâmplă pe fond de nouă șefă a asistenților, care de când a venit, a adus haosul în azil.Șeful azilului parcă e fermecat de ea ( e o tanti grasă, nu va gândiți la prostii), nu îi mai iese din cuvânt și din păcate ne-a dat pe noi peste cap.Lumea începe din nou să caute să plece, unii primesc demisii pentru că își spun punctul de vedere, alții își dau singuri demisia pentru că au găsit ceva mai bun, alții așteaptă.
Eu sunt în medical.Pe sistem nervos, adecă…stresată și să nu mă supărați că fac urât, plâng sau mă ,,depresionez” .Nup, glumesc într-o oarecare măsură. M-am dus la doctor și am zis: nene, eu fac poc…am luat-o razna, nu mai pap, nu mai fac nana, stau și număr oi și în puținul timp cât dorm(alea vreo două ore) eu visez că alerg să fac injecții, să dau pastile, să măsor tensiuni, să spăl pacienți și să le dau să mănânce. Toate astea dintr-o singură mișcare ca și în realitate. Sexosul meu doctor a zis… ,,aaaa…Psychische belastung…du bist krank, bleibst zuhause”. Adecă mai pe românește tradus neaoș, ai luat-o razna cu capul, stai acasă.
În timpul acesta, îmi caut o nouă locuință, mai mare, mă uit de mobilă pe internet și aștept să văd ce fac cu un nou loc de muncă. Mai durează dar măcar m-am hotărât. Încet încet trebuie să mă smulg de aici, azilul asta îmi suge și ultima fărâmă de energie pe care o mai am.
Cealaltă parte de energie o împart între fiul meu și iubitul meu, doi oameni care mă iubesc, îmi sunt alături dar mă și disperă în aceeași măsură. Amândoi!

 

8 Martie

 

Pot respira aerul,
dar te respir pe tine.
Pot vedea orice
și pot privi împrejur,
dar te văd doar pe tine.
Pot trăi fără tine,
dar nu vreau așa ceva,
pentru că vreau să te trăiesc.

Câteodată, ca să trăiești (poate) cu adevărat, nu îți trebuie decât să ai în jur simplitate.
O viață obișnuită, aparent banală, un copil care nu mai este de mult copil și totuși te acaparează cu dorința de afecțiune, te uimește cu gesturi teribil de bărbătești…
O viață aparent banală și totuși atât de intens trăită, pe alocuri îndulcită cu zahăr amar, cu un om alături ,care într-o zi te face să te simți atât specială cât și decăzută de pe piedestalul pe care te-ai urcat sau te-a urcat…
Zile în care urci până la cer și la fel de ușor ești în picaj, zile în care te minunezi de naivitatea celor care nu au experiența vieții, experiența ta, zile în care zâmbești și îți înveți ,,bărbatul” despre cum să cunoască o femeie în adevăratul sens.
Zile în care vorbești fără perdea despre sex și cum să te cunoști cu cel de lângă tine fără să îl minți și nopți în care dezbați ateismul sau alinierea planetelor ( asta privind prin telescop la stele și primind lecții gratuit despre ele)
Zile în care iubești, adori, te enervezi, strigi, ești ironică și apoi te pufnește râsul când îți dai seama că nu se prinde nimeni de ironia ta.
Zile în care ești tu, tu cea care respiri prin fiecare por feminitate și nu îți ascunzi defectele pentru că cel care e alături de tine te vede atât de perfectă.Iar tu știi că nu există perfecțiune!
Pur și simplu zile. Toate!
Pentru că în fiecare zi ești femeie, pentru că nu trebuie să fie doar o zi specială, pentru că…ce s-ar face ei fără noi, astea ale dracului…noi femeile, mamele, iubitele, coțohârlele…
Pentru că putem fără, dar nu vrem.
Pentru că vrem  să îi trăim și ei vor să ne trăiască.
Și totuși, la mulți ani femeie!

 

Șase ani

Am realizat că ultimul articol l-am scris pe 20 ianuarie.
O data care are o mare semnificație și pe care de ceva timp o uit…
Pe 20 ianuarie am făcut 6 ani de blogăreală în care m-am descoperit și redescoperit , ani în care am așternut pe blog povești pentru copii ( aca Jegărel ) și povești pentru oameni mari.
Șase ani în care am relatat fantezist sau adevărat, frustrările mele, trăirile, decepțiile și atașările, ,,iubirile” și iubirile, mila și sila.
Toate la un loc au rezultat șase ani împreună.
Am legat prietenii virtuale și prietenii reale, am citit pe alții și alții pe mine.
Am renunțat la multe și am început să scriu din ce în ce mai rar.Dar tot am făcut șase ani!
Nu v-am uitat! Pe nici unul dintre voi! Îmi este dor de fiecare, chiar și de cei care nu mă mai citesc.
Eu vă am în căpușor…
,,Sălbatica” Scorpio există încă și trăiește cu fiecare por viața de acum. Dar o trăiește împreună cu Jekylla  și se înțeleg de minune.
Hydea apare doar pe la jobul meu. Câteodată e așa de prezentă încât mi se face și mie frică și abia o potolesc…
Sunt bine…suntem bine!
Și creștem…am făcut șase ani! Și mergem mai departe, de ce nu cu noi povești…

 

Din plin…

Dacă nu ai net, nu exiști!
Începutul anului mi-a adus o lipsă acută de internet.
….
Sfârșitul anului a fost exact cum îl prevedeam, cu oameni dragi alături de mine, atmosferă plăcută alături de mulți alții.
Revenirea acasă m-a trezit la o mică realitate, lipsa internetului. Care s-a prelungit pe o perioadă de două săptămâni și ceva și care mi-a adus fiul în prag de apoplexie.
Ce înseamnă tineretul asta care respiră numai FB, chaturi și jocuri.Jermanica a trecut prin gura fiului meu și filtrată și nefiltrată…
Mulțumesc tuturor care și-au rupt din timpul lor liber și mi-au citit ultima postare și mi-au făcut urări.
Dragoș, Papi, Hapi,Vero, Little, Sonia, Racolta, Dagatha, am fost în imposibilitatea de a vă răspunde…vă mulțumesc mult !
2016 a început în forță! Plecări de job, sosiri de forțe proaspete, colegi noi, colegi buni și mai puțin buni, bârfe, priviri sfredelitoare, întrebări incomode, muncă multă, stres, discuții penibile.
Nervi, mulți nervi și gânduri din ce în ce mai multe de renunțare și căutare în alte direcții…
Iubirea a rămas însă la fel! Nu! Nu a rămas la fel, este mult mai intensă de ambele părți.
Când nu suntem împreună ne căutăm, ne vorbim, ne spunem cuvinte pe care le trăim deja.
Când suntem împreună ne căutăm din priviri și nu ne spunem nimic, pentru că ,,ne gândim, ne trăim, ne respirăm”.
Facem lucruri împreună cu mare drag, ne ajutăm reciproc și ne sprijinim unul pe altul. Comunicăm, discutăm, dezbatem.
Bărbatul aripi se înțelege bine cu fiul meu. Când îi văd împreună cum discută, râd, glumesc, se joacă pe consolă exact ca doi puștani , îmi crește inima.
Se zbate deja pentru ca tot ce ține de birocrație și hârțogăraie pentru fiul meu, să se rezolve.
Bărbatul aripi gătește. Când sunt la el, preferă să stea în bucătărie să moșmondească și o face chiar bine.
Bărbatul aripi mă răsfață câteodată ca pe un copil. Ultima dată mi-a pregătit cada, a umput-o cu spumant și m-a invitat în ea. Venisem de la muncă, eram obosită și stresată. M-a săpunit ca pe un copil, mi-a oferit acea atenție și tandrețe, acel moment pe care eu l-am savurat cu fiecare por, fără a avea vreun gest ce îl puteai considera pur sexual.
Da, bărbatul aripi există! E lângă mine, e în viața mea, mă trăiește, îl trăiesc.
Da, 2016 a început în forță…