Se făcea că cineva important,îmi modela
trupul ca pe plastilină.
Sufletul mi-l tot cosea, răsucea și împletea,
fără să simtă vreo vină.
Apoi când se plictisea, mă făcea un ghemotoc
și mă arunca în jos, pe pământ, fără noroc.
Eram goală și-năuntru și afară.
De priveam cu jind în zare,
doar nisip și vânt era în cale.
Tălpile pe scoici pășeau,
din ochi perle îmi curgeau.
Viață mea e o plastilină
fără vină.
O poți modela fără rușine,
o poți turti și tot rula,
o poți întinde și usca.
Ea își revine!
Dar bucățele mici de plastilină,
nu se mai pot niciodată aduna.