Actualitate…

Sunt atât de activă în viața de zi cu zi încât am devenit aproape inactivă aici.
Nici nu știam că a trecut o jumătate de an de când nu am mai postat.

Viața se derulează pe făgaș normal, cu suișuri și coborâșuri exact cum trebuie să fie. Nu aș putea să mă plâng de nimic, am un Wohnung (apartament), am un partener de viață, am un job, am un fiu alături de mine, care încet, încet își croiește o viață normală…
Dar ce ne-am face dacă ar fi numai așa? Cam plictisitor…
În ultimul timp…nu, în ultima perioadă, pentru că timp nu prea am și când am îl zac…deci, în ultima perioadă viața a fost destul de palpitantă.
Am un job care mă solicită extrem de mult, ca de altfel pe toți care lucrează în domeniu și care nu mă lasă să respir destul. Lipsa de personal este acerbă și majoritatea care termină o școală medicală aici în Germania, nu practică foarte mult meseria pentru că urmează mai departe o carieră. Jobul, din punctul lor de vedere este prost plătit și au multe nemulțumiri. Acum eu ce să zic? Cam așa este, raportat la ce facem, nu suntem chiar bine plătiți, însă eu personal nu mă plâng pentru că am destule lacune. Datorită faptului că tot nu reușesc să stăpânesc toate cuvintele medicale, nu pot face foarte multă documentație. Dacă nu ar fi asta, aș putea să plec oriunde aș dori , aș fi și mai bine plătită. Apoi, faptul că nu am carnet de conducere, pentru că am dezvoltat o frică teribilă de a merge cu mașina, mă face să nu fiu flexibilă, exact ce e nevoie. Așa că, mă mulțumesc cu postul pe care îl am în apropiere de locuință.
Sănătatea mi-a jucat destule feste în ultimele luni și ba am rămas înțepenită, ba mușchii nu m-au mai ascultat, cert este că am făcut destule vizite pe la diferiți medici ortopezi. Ce se întâmplă, ajunge să facă parte din meseria aleasă, dacă muncești mult și nu ai grijă și asta nu mă încântă.
Cum nu mă încântă faptul că de multe ori îmi pun întrebări vizavi de competența medicilor, care te trimit acasă după ce te îndoapă cu medicamente pentru durere. Însă cauza rămâne și ei o lasă pe…data viitoare. Așa că, de multe ori nu dau dreptate celor ce blamează sistemul medical românesc.
Ca să nu mai vorbim de perioada de programare și apoi de cea de așteptare atunci când ești deja programat.

Deci să revenim, am cam făcut opt ani de blogăreală …și asta am uitat!
Postările mele, care odinioară erau aproape zilnice, au devenit atât de rare încât pot da vina pe…să zicem bătrânețe? Nz, nu zicem, dăm vina pe ce vreți voi!
În rest? Toate bune!

 

Pe drumuri

 Mă pregătesc din nou de concediu.Scurt, dar bine venit.Biletul e pus bine, bagajul făcut, ok, mare lucru nu e în el, vreau să îl mai umplu cu ce mai am pe acasă.
Acasă? Ce ciudat sună.
Părinții mei mă așteaptă cu dor…îi înțeleg, sunt singuri acum și bătrânețea nu e ușoară.
Fi-miu s-a catapultat deja acolo, are și el concediu.
Nu știu ce ne așteaptă!
Mi-e dor doar de familie și de cele două prietene pe care le mai am acolo. În rest cu părere de rău, nu mă mai simt în largul meu în iureșul trist din țară.
Nu mă înțelegeți greșit, ca om am rămas la fel, însă viața m-a schimbat de foarte mulți ani, a trebuit să mă adaptez altor cerințe și altui stil de viață, altor mentalități , iar atunci când mă întorc în țară, mă obosește totul…
Nerăbdarea oamenilor, tristețea și deznădejdea de pe chipul lor, nervii, lipsa bunului simț.
Sistemul a făcut ca încet , nimeni să nu mai spere la ceva bun.Sunt plecată din cauza sistemului care a considerat că sunt prea bătrână pentru a mai lucra în meseria de asistentă medicală.
Cu părere de rău am părăsit țara la care mă întorsesem cu speranță. Pentru mine nu mai exista speranță aici! Și încet, nu a mai existat nici pentru fiul meu, care încercând să trăiască onest, s-a cufundat în probleme.
Așa că, învins de neșansa tinerilor de a avea un loc de muncă decent și legal, a ales să vină la mine.
Nu a fost și nu este ușor! Tot ce a făcut în școală și liceu, a fost nul. Practică zero, experiență zero, nimic recunoscut aici. A trebuit atât eu cât și el să ne zbatem pentru a arăta că suntem apți și de încredere.
Eu am reușit, fiul meu încă lucrează la asta…
Nu va fi un concediu adevărat, am mult de alergat pentru a reînnoi contracte care sunt legate de multe hârțoage pe care trebuie să le adun din n-șpe mii de locuri diferite și pentru a alerga pe la câțiva doctori de care eu depind anual.
Dar mă voi bucura de familie și de prieteni și voi încerca să alin dorul părinților mei.
În rest toate bune…

 

Nu-i bai, e buba!

,,Barca pe valuri plutește ușor,
dar vine valul și te-mpinge cu spor” .

Vertijuri, valuri, vârtejuri, iureș…cam așa aș putea traduce ce a fost în ultimul timp.
Citesc mereu pe un site de socializare, ce mai e nou în viețile ,,noastre”. Trăiri, poezii, scrieri, despărțiri, cununii, post, pisici, flori, nașteri, bebeloi, din nou pisici, arici, căței, iubiri, lacrimi. Viață!
Viața în toată splendoarea ei.În spatele a tot ce e ,,viață” e însăși viața. Viața noastră adevărată, pe care o împărțim doar cu eul nostru.  În spatele a tot ce arătăm, e ceea ce există cu adevărat. Adevărul știut doar de noi.
Nu mai tânjesc după nimic. Mi-am dat seama că oricât aș încerca să arăt că sunt un om echilibrat, competent, blajin, darnic, iubitor, muncitor, pasional, bun…nu va fi niciodată de ajuns sau poate că nu este apreciat. Că e prea mult! Și ce e mult strică sau bate la ochi. Am ales să fiu așa doar pentru mine, până la urmă eu contez…în așa fel încât am devenit ușor indiferentă la ce mă înconjoară, unii spun dură, alții nesimțită, eu spun-pauză.
Am trecut în ultima perioadă printr-o despărțire– renunțare, apoi printr-o cedare– împăcare șansă la..la ce?, stres, nervi, oboseală, stres, nervi, oboseală, boală, boală, boală.
Iar mă caut, cum se caută toată lumea. Poate m-oi descoperi într-un final sau în final voi ajunge la final. Dracu’ știe!
Desenez mandale de-mi sar ochii din cap, poate s-or împrăștia gândurile nașpa, colecționez măști africane cu un spor de invidiat în așa fel încât fi-miu îmi spune că îmi aduc dracii în casă ca să mă bântuie, nu că nu aș fi destul…Nașpa, nu?
Dar viața mi-e marmeladă, e bună, e bine, mi-e bine. Nu așa se zice? Dedesubt numai noi știm ce este, lăsăm poalele în jos, nu le suflecăm.
Ce-mi lipsește? Nimic și totul! Mi s-a urât de atâta bine, cum se spune.
Mi s-a urât de ,,Terminurile” care nu se mai termină odată, de la un doctor la altul, în încercarea de a afla pe unde e buba și unde a mai apărut alta.
Mi s-a urât de a fi superbă și zâmbitoare , atunci când îmi vine să zic simplu s..gi plua.
Mi s-a urât de a munci cu spume și spumele să le adune melcii cu urechi înfundate și curu cât banița.
Da’ nu-i bai! E bine…mi-e bine.
Pe bune!
Aaa…și să nu uit…iubiți-vă, bey!

 

Viața inertă

Ne cramponăm să trăim robotizați.
În inerție, ne trezim la aceeași oră dimineața, ne spălam pe dinți, înghițim pe repede înainte ceva ce ar fi un mic dejun, gâlgâim o cafea și ne năpustim spre serviciu, cu frica de a nu întârzia.
Înjurăm birjește când stăm în aglomerație și ne facem cruce cu limba înainte de a ne începe programul.
Viața ni se derulează în fiecare zi la fel și trăim ca să plătim tot felul de dări.
Când în jurul nostru apare un ,,personaj,, care se opune sistemului, îl catalogăm pe repede înainte cu probleme la mansardă, doar pentru că gândește altfel decât noi sau trăiește într-un fel mai aparte. Adică liber, lipsit de prejudecăți pe alocuri, cu spirit de aventură și fără a își face neapărat planuri. În jurul personajului se face imediat loc pentru că nu mulți au curajul să fie de acord cu gândirea lui sau modul de viață.
Ce voiam să spun?
Vin dintr-o țară cu prejudecăți adânc înrădăcinate și greu de schimbat și trăiesc într-o țară care se vrea democrată, dar nu este.Totul este mascat sub o cruntă ipocrizie
Aici am întâlnit un om care mă amețește cu felul lui de a fi, uneori mă intrigă , alteori îi dau perfectă dreptate.De multe ori m-a făcut să mă gândesc că am trăit greșit, cu toate că știu singură asta. Familia l-a trimis la un medic specialist spunându-i că are probleme, după care s-a dat deoparte. A fost un șoc atât pentru el cât și pentru mine.
I-am rămas alături pentru că înțeleg revolta lui împotrivă sistemului care nu știe cum și cât să mai sugă de la noi toți. Sunt și eu revoltată pe tot ce ni se întâmplă ca omenire însă nu mulți au curajul de a se revolta și de cele mai multe ori o fac singuri. Și asta nu duce la nimic bun.
Singură am realizat că eu încă mă lupt cu mine să mă smulg din rigiditatea cu care îmi trăiesc viața și să încerc să mă bucur de clipe ce vin pe neașteptate în fiecare zi.
…Acum câteva luni am văzut filmul ,,Captain Fantastic,, , film care m-a pus mult pe gânduri…

 

Șapte ani

 

Șapte ani de blog…din care ultimul cu puține articole.
Șapte ani în care avântul de la început s-a mai temperat, setea de a refula s-a domolit, iar inspirația pe care o aveam zilnic e undeva prin neant pierdută, pentru că inspirația mea izvora pur și simplu din suferință.
Dacă sunt fericită …și sunt…nu sunt în stare să scriu nici măcar o strofă de dragoste.Îmi storc creierii obosiți și nu vrea să iasă rima.
Dacă v-aș scrie despre fericirea mea, probabil că ar trebui să vă luați glicemia, iar eu ca să zic așa cu dulcegariile mai puțin, nu au ținut nici măcar la mine.
Poate că o să încep puțin câte puțin să mai ,,scap,, câte o poveste despre cei cu care îmi împart fiecare zi, la muncă.
Poate că o să încep să călătoresc din nou cu Jegărel…habar nu am…
Sau poate că o să reiau seria lui Știetot…
Nu am planuri, nu am timp(chiar nu am) și îmi doresc să scriu săptămânal la Duzină…nu reușesc.
Îmi este dor de tot ce a fost odată în scrierile mele și îmi este dor de prietenii mei de aici.
Câteodată îmi este dor și de mine…
Pe picior de plecare la muncă, nu am vrut decât să îmi amintesc mie și poate și vouă…că blogul meu trebuie să meargă la școală…a făcut șapte ani.

 

Noul…

Afară este o vreme năucitoare care face ca organismul să o ia razna. Astăzi au fost 12 grade, un vânt năpraznic și o ploaie cum numai în aprilie întâlnești.
În locuința mea este cald și bine, canapeaua te îndeamnă la somn sau la scris…
A fost un an al schimbărilor. Multe schimbări, prea multe în ultimile luni, hotărâri luate pe repede înainte și cu oarecare îndoieli.
În viață însă, de multe ori e bun și noul, iar necunoscutul aduce și ceva adrenalină.
Noul orășel, nouă locuință, noul job( pentru că după o lună am schimbat din nou locul de muncă), noua mobilă, noii colegi, noul plan…noul din viața mea a făcut să mă învârt anul acesta într-un iureș din care am ieșit mereu la liman.
Noile alegeri din jurul meu, oamenii care au ales să plece sau să rămână.
Prea mult nou, dintr-o dată!
Am ales în noul meu nou, să tolerez mai mult decât am făcut-o vreodată. Și să apreciez mai departe adevărul, chiar dacă doare. Sinceritatea pe toate planurile.
Lucruri care m-au ajutat în relația mea și în relația cu cei din jurul meu.
Am putut să îmi privesc amica în ochi și să îi spun că nu o pot ajuta mai mult decât ascultând-o, atunci când îmi vorbește despre iubirea ei…pentru că odinioară a fost iubirea mea.Iar dacă va fi să plece și de la ea mai departe…am asigurat-o că eu voi rămâne.
Am putut să îmi privesc iubitul în ochi și să îi spun că îl ador, fără să mai simt că vreau ceva la schimb, pentru că deja am primit.
Am încetat să mai fiu cine eram…am evoluat!
Noul…noul în vechiul an!
În afară de sănătate nu îmi doresc nimic de la noul an.
Am un presentiment că va fi un an greu pentru noi toți.De aceea nu am nevoie decât de sănătate, de ai mei-de ai mei toți!- și de OAMENI.Persoane am peste tot în jurul meu!

 

Roboți

Ne dorim ca anumite clipe din viața noastră să dureze etern…
Avem idealuri, avem dorințe, avem visuri care ne dau speranțe. Ne dorim cu orice preț să reușim, să fim cool. Ne zbatem să adunăm, să arătăm, să fim deasupra, să răzbim. Viața ne arată de multe ori ce e putred, însă noi nu reușim a zări din cauza zidului ignoranței. Sau din cauza inerției care ne târăște împreună cu ceilalți. Uităm că singura noastră avere suntem noi, copiii și părinții noștri. Restul sunt detalii…
Vrem să atingem idealul și perfectul și ne cramponam încercând să demonstrăm că putem mai mult. Cine spune că nu e așa, minte!
Cui încercăm să arătăm? Nu interesează pe nimeni…poate doar pe anumiți curioși din jurul nostru, care nu au viață personală.
În goana noastră după adunat, devenim de gheață. Nu mai știm să trăim, să simțim, să ascultăm, să avem răbdare, să iubim. Da, uităm să iubim….pe noi, pe cei din jur…
Trăim din inerție , ascultarea devine grea și înțelegerea nu mai are loc din cauza grabei.
Seara, când tragem linie și facem totalul, de multe ori ne dă cu minus.
Și de multe ori plecăm la somn încercând a ascunde dezamăgirea de peste zi și sperând că mâine va fi mai bine.
Și lăsăm lumina aprinsă, pentru a vedea tunelul prin care străbatem noi …robotizații .

 

Reîntoarsă

Cu-cu!
O,Doamne…pfu, pfu…ce de praf s-a așternut…
Nici măcar nu mi-am dat seama cât timp a trecut de când nu am mai scris.
Două luni, două luni amestecate cu de toate, un întreg vertij în care am fost învârtită și aruncată în toate direcțiile.
Locuința schimbată, alergături, job schimbat, alergături, probleme în Paradis, rezolvări, concediu care numai concediu nu a fost…toate adunate m-au lăsat cu bateriile goale. Goale!
Sunt oficial mutată în noul meu apartament de un alb năucitor.Alergătura după tot ce înseamnă mobilat, de la canapea și până la scobitori m-a epuizat complet. Asta în condițiile în care în țară, garsoniera mea zace nelocuită, dar plină de mobilă nouă și totate cele trebuincioase. Mno…cum naiba să le strămut în altă țară? Costă cât nu merită.
Sunt oficial la un nou loc de muncă, astăzi încep prima zi de muncă. A fost un job de urgență, în principiu ar fi ok însă nu mă simt pe deplin mulțumită…cu banii m-au dat mult înapoi, cu liberele și zilele de concediu la fel. Drept urmare, am fost la un alt job unde m-am simțit grozav, așa că într-o lună îmi schimb din nou locul de muncă. Unde primesc toate condițiile impuse de mine.
Oficial am avut trei săptămâni de concediu pe care l-am petrecut în țară. Groaznic! Două săptămâni am alergat cu acte și hârțogării să rezolv situațiile din țară, să le las în ordine.O săptămână am zăcut epuizată. Deci, mișto…nu mai vreau!
Am reușit și mi-am comandat cărți, pe care le-am luat cu mine…
Am primit un cadou minunat de la Adi meu  și stă la loc de cinste în mica mea sufragerie. Mulțumesc din suflet Adriana…chiar ești un om minunat.
În restul de timp liber, am stat mult cu părinții mei și cu prietena mea, căreia i-am lipsit și mi-a lipsit.
Următoarea întâlnire va fi logic la anul, dar nimic nu ne desparte când avem o prietenie ce durează de 30 de ani.Deja îmi este dor de ea…
Sunt oficial mai departe în relația mea. Alergătura după mobilă, acte, contracte, demisia mea, noul loc de muncă, etc…mi-au epuizat mai întâi mie bateriile, apoi fiului meu și apoi în final iubitului meu, care ca și mine a cedat. Asta a făcut ca relația să fie într-un mic impas din care am reușit să ieșim amândoi cu bine, la reîntoarcerea mea aici. Totul e bine când se termină cu bine și există comunicare și înțelegere. Și multă răbdare de amândouă părțile. Încă ne acomodăm unul cu altul și fiecare cu mentalitatea celuilalt.
Dar viața ne ține împreună pe același drum.
Îmi doresc să scriu din nou, îmi doresc să am mai mult timp liber, îmi doresc să citesc și să vă citesc…o să reușesc într-un final.
Până atunci…mă pregătesc să ,,îi dau bice” și să mut un pic munții din loc.
Iubiți-vă  mult!

 

Certitudini

Multe și mărunte. Sau mari…sau de tot felul, toate s-au adunat în ultima perioadă.
Cât durează un început? Atât cât îți dorești doar ca ,,început,, să fie. Dacă vrei să îl trăiești mai departe, atunci pur și simplu te lași purtat de viață. Cu bune și cu rele.
Relația mea nu mai e un început, e o certitudine. Am trecut peste ,,probele,, la care am fost supuși amândoi și ne continuăm viața în doi. Care este una frumoasă și liniștită. Când există incertitudini le discutăm și trecem la alt nivel.
Omul care este alături de mine mi-a arătat că dragostea nu se măsoară în cuvinte ci în fapte. Dragostea nu înseamnă numai vorbe frumoase, mângâieri și alea-alea, dragostea înseamnă să îți privești partenerul și să știi ce se întâmplă cu el. Să fii alături în momente grele și atunci când e nevoie să ajuți.
Cel căruia îi sunt aproape știe că se poate baza pe mine și că nu îl presez atunci când are nevoie de spațiul său personal. Nu se simte stingherit atunci când îmi spune că pleacă cu băieții fără noi fetele și se simte întreg atunci când plecăm cu cortul, pentru că nu am fițe și pun mâna să îl ajut să ridice cortul sau să umfle saltelele.
Lucruri mari…lucruri mici.
Wohnung-ul meu e o certitudine, nu mai e un început. Mai am niște pași de făcut, ceva birocrație, dar l-am văzut, măsurat, semnat hârțogării și apoi într-un final, urmează mutatul.
Jobul nu mai e un început ci o certitudine. Proba de lucru e dată cu brio, contractul este semnat, mai trebuie dată o demisie și să sperăm că se termină într-un final cu stresul.
Aici am învățat că eu ca om sunt important și că nu trebuie să demonstrez nimic, ci doar să fiu așa cum sunt. Și e bine, știu cum sunt.
Am primit de curând un comentariu pe care l-am citit cu interes și l-am aprobat, pentru că nu am nimic de ascuns.
Am avut destul timp să mă analizez pe mine ca persoană și să știu cum sunt, cine sunt și ce pot.
Că sunt complicată, asta o știu…cum știu și că îmi complic sau îmi complicam singură existența.
Dar am învățat multe lucruri în ultimii ani…să iert, să merg mai departe și să nu rămân frustrată.
Nu dau explicații, blogul meu este după cum scrie, un blog personal sau fantezist.
Fiecare mă ia așa cum mă citește. Puțini oameni mă cunosc așa cum sunt și câțiva dintre ei mă citesc. Fiecare din ei știe să citească printre rânduri ceea ce postez.
Tuturor celor care au trecut prin viața mea , buni sau mai puțin buni, le-am urat numai bine. Cu majoritatea încă țin legătura, pentru că nu avem de ce să ne urâm. Eu am învățat ceva de la ei, ei poate au învățat ceva de la mine.
Toți știm că viața e o loterie unde pierzi sau câștigi.
Și toți știm că nu avem timp să ne oprim decât cât să ne oblojim rănile pentru a putea să pornim mai departe.
Să dăm speranțe, să sperăm, să trăim, să ne trăim pe noi.

 

În mai

În mai….

…au înflorit cireșii…E o nebunie, pe care eu nu am trăit-o până acum. M-am oprit lângă un cireș înflorit și efectiv mi-am băgat capul între crengile îndoite de greutatea florilor bogate. Trăiesc!

…încă sunt acasă. Și nici nu am de gând să mă întorc la munci. E cam plictisitor dar oferta de șase săptămâni de medical fără probleme e mare, bine, încă nu sunt hotărâtă cât să mai stau. Până la urmă doctorul decide și încă mai am de făcut o programare la psiholog.
Da! Am ajuns la concluzia că nu strică așa ceva, sunt curioasă cum o să mă înțeleg în româno germană cu neneatantireparatodesuflete.

…mi-a explodat o ,,bombă”  în nas. Într-un moment de sinceritate debordantă, am aflat că am trăit o minciună perfectă mai bine de șase luni.Ah, nu! Apreciez omul care știe că își poate tăia craca singur de sub picioare, dar preferă să spună ceea ce ascunde. Bănuiam…mă făceam că nu știu, ca să nu mă simt nesigură.
Nu știu cine greșește…eu că o să iert (posibil)… pentru că va exista și în continuare…sau persoana respectivă că mi-a spus. Oricum, indiferent cum ar fi fost…tot aflam.

…e ciudat cum poți afla cât de tolerant poți fi. Sau prost. Sau că poți face anumite compromisuri peste care odată nu puteai trece deloc. Dar țara s-a schimbat, mentalitatea la fel…oamenii nu mai sunt cei pe care îi știai. Acum locuiești după regulile lor-logic, lucrezi după regulile lor-logic, îi accepți așa cum sunt-oare?.

…încă iubesc și sunt iubită. Nu mă mint, așa este. E ciudat sentimentul asta, să vezi cum cineva încearcă să îți arate asta și încercând…face greșeli.

…la horoscop mă ia cu…,,aveți grijă la relația d-voastră că e posibil să se producă o mare ruptură, aveți grijă ce spuneți și cum reacționați”. Mă gândesc numai la cât de mult îmi va părea rău, la un moment dat… Drept dovadă, mi-am mușcat limba și am tăcut pe moment, mi-am luat timp să rumeg tot ce mi-a fost adus la cunoștință, să procesez corect și să dau verdictul. Pentru că da, un om așteaptă un verdict și mai mult de 50% e sigur că va fi negativ. Omul știe deja că la mine e alb sau negru…nu există mijloc. De fapt nu mai există dinainte de a apărea el în viață mea.
Dar dacă ne potrivim…de ce să ne împotrivim?

…trebuie să iau decizii majore privind locul de muncă și locuința.Simt că trebuie să plec…mi-e teamă.

…m-am îngrășat. Am făcut un colac care sigur mă va ajuta să nu mă înec, atunci când voi merge la mare.

Ca o concluzie pentru toate dilemele mele…în mai…mai vreau sau nu?