Se făcea că cineva important,îmi modela 
trupul ca pe plastilină.
Sufletul mi-l tot cosea, răsucea și împletea,
fără să simtă vreo vină.
Apoi când se plictisea, mă făcea un ghemotoc
și mă arunca în jos, pe pământ, fără noroc.
Eram goală și-năuntru și afară.
De priveam cu jind în zare,
doar nisip și vânt era în cale.
Tălpile pe scoici pășeau,
din ochi perle îmi curgeau.
Viață mea e o plastilină
fără vină.
O poți modela fără rușine,
o poți turti și tot rula,
o poți întinde și usca.
Ea își revine!
Dar bucățele mici de plastilină,
nu se mai pot niciodată aduna.
Cățărătorii 
alma nahe
ianuarie 26, 2015 at 10:33 pm
plastilina se întărește, dar tot întărindu-se mereu și mereu — sperând, în fapt —, inevitabil se va fărâmița sub o presiune oarecare; nu pot să fiu în pielea ta și nici n-aș putea să-ți justific de ce cel care plămădește viața, tot el o și lasă să se scurgă, dar îți înțeleg suferința și empatizez; n-o să-ți spun să fii tare, fii moale! Fii moale, plângi…numai așa va trece…
cita
februarie 1, 2015 at 10:36 pm
o imbratisare
petrutagafincu
februarie 10, 2015 at 1:13 pm
Foarte frumos! 🙂