Re-amor-țire

M-am amorțit!
Mi-am amorțit simțurile, cele mentale și cele fizice ca să nu mă mai gândesc de ce mă doare.
Mi-am amorțit durerea de la gât și mă mișc ca un lup, întorcăndu-mă cu juma de corp ca să mă uit într-o parte.
Mi-am amorțit durerea de spate, dându-mi cu Diclofenac.
Mai am o durere în partea inimii și nu știu dacă e de la efort sau de la pozițiile ciudate pe care le iau când scriu la calculator.
Mi-am amorțit și gândurile negre ce mă apasă, dorul care îmi dă un pic târcoale, durerea cuvintelor scrise de altcineva, sufletul care începe să se strângă, mintea care începe încet să pună întrebări.
Cuvintele mele nu își au rosturi atunci când sunt spuse și nu contează prea mult.
Încerc să mă gândesc dacă mi-e dor… Mi-e dor? Parcă mi-e cam dor, dar se prea poate ca dorul să fugă la fel de repede precum a apărut.
E prea devreme să mă gândesc dacă mă simt singură în ceva unde ar trebui să fie doi.
Și totuși simt că ceva nu mai e din nou așa cum ar fi trebuit să fie.
Dezamăgire? Posibil, poate e prea devreme să simt asta.Cu toate că simt!
Nu am să înțeleg niciodată cum te poți lăsa ghidat de orgoliu și principii bine implementate, ca să trăiești. Să trăiești doar pentru tine!
Să nu îți pese de cei din jur, să simți că respiri pentru ei și să încerci să îi faci fericiți cu gesturi mărunte, care par banale dar nu sunt.
Pe de altă parte, parcă prea multă laudă dintr-o dată mă face să mă uit reticent și să nu spun nimic. Sunt mută!
Nu mai cred în lucruri bune și nu mă mai pot bucura de ele. Dacă este doar un mare fâs?
Atâta falsitate în jurul meu atâția ani, mă face să nu mai cred în ,,bunăvoința” celor care mă înconjoară.
E mult prea devreme pentru hotărâri! Doar ,,m-am” amorțit pentru o dată viitoare.
Probabil că Hydea  începe să își facă bagajul și se pregătește să pornească încet, spre mine…