Provocarea-Oceanul gândurilor

Hm…sunt într-un ocean de gânduri, valuri mă poartă înainte și înapoi într-o frenezie ce doar apa o poate descifra…
De ceva timp, de destul de mult timp sunt într-un iureș din care nu pot ieși, nu mă pot dezmetici, dar nici nu vreau să ies. Doar că m-a amețit complet.
O știți pe Blonda? Cum nu? Pe Claudia…O citesc constant și îi urmăream firul vieții. În momentul în care viața i s-a schimbat…m-am bucurat pentru ea și m-am gândit că oamenii buni primesc șanse pentru că merită.
Când Bubu a apărut în viața mea, eu eram în total stand by. Sătulă de ,,mizerie” și râme, de ultimile experiențe total asumate de mine, mă potolisem.
Tot ce s-a întâmplat după….nu mă întrebați…nu recunosc.
Faptul că avem aceeași experiență de viață, aceeași viață trăită în două locuri diferite, faptul că este cât se poate de uman și normal, m-a făcut să îl accept lângă mine.
Dar m-a și speriat, poate pentru că…era prea normal?Iar eu nu mai cunosc acest lucru decât la mine?
Bubu m-a mirat prin calmul lui și prin faptul că este de ajuns să îmi zâmbească și firea mea vulcanica se stinge instantaneu. Simt lângă el o liniște pe care nu am mai simțit-o de mult și care mă sperie îngrozitor.
Mă frământă mii de gânduri care nu îmi dau pace, atunci când văd hotărârea acestui om blând. Și mă gândesc că eu tot ,,bătând” pe seriozitate, el la fel…pe unde o să mai scot cămașa la final??? :)))
În capul meu e un ocean de gânduri, e o furtună ce stă să se stingă, e iureș, e învălmășeală, e teamă, e frică, e furie, e iubire. E multă iubire nerostită.
Atunci când toată viața tânjești și cauți exact ce am spus mereu..,,normalul din anormal”…și vine…te sperie, pentru că e prea normal. Dacă în spate se ascunde ceva? De ce e atâta bunătate? De unde atâta liniște și dorință?
Îmi aduc aminte că la început , am stat șase ore să vorbim , într-o pizzerie. Cred că ospătărițele s-au amuzat copios sau ne-au înjurat. Nici nu știu când a trecut timpul, pentru că nici unul din noi nu a simțit asta. Ce am făcut șase ore? Am vorbit despre noi, despre băieții noștrii , despre aceeași viață dar dusă fiecare în locul lui, ne-am ,,furat” cuvintele din gură, am gândit la fel, ne-am citit din priviri, am gândit în același timp aceleași lucruri.
Ați auzit ca și mine, de sufletul pereche. Asta simțim amândoi, că ne-am găsit în sfârșit. În momentul când scriu acum, am un nod în gât și ochii îmi înoată în lacrimi…..(mă scuzați, gata…să revenim).
Nu m-a câștigat în nici un fel fals, cu vreo vrăjeală ieftină, cu lingușeli, cu cine știe ce gesturi puerile sau mai știu eu ce. Ba mai mult, cu o modestie rar întâlnită, m-a întrebat dacă mă deranjează mașina lui banală și mică mică, pe care eu o alint Buburuz. Va dați seama ce femei a întâlnit, dacă mi-a pus o astfel de întrebare…
M-a câștigat total și mi-a tresărit inima(dar ssstttt, că nu știe), în momentul în care povestindu-i despre problema mea de sănătate…i-au dat lacrimile și luându-mi mâna mea în a lui, m-a întrebat ce poate face pentru mine.Atunci am înțeles că îi pasă.
Atunci am înțeles că am și eu dreptul la fericire.
L-a cunoscut pe fiul meu…se înțeleg extraordinar. L-am cunoscut pe fiul său, ne înțelegem bine. Sunt doi tineri de vârstă apropiată, care își doresc să ne vadă fericiți, pentru că până acum, atât eu cât și Bubu, am trăit pentru copii noștrii.
Doar eu….doar că eu…trebuie să scap de oceanul gândurilor din capul meu și să mă deschid total la ceea ce trăiesc acum.
Și nu mai închei cu Carpe diem, ci cu iubiți-vă mult, pentru că și noi începem să o facem.El deschis, eu cu ceva teamă…
Povestea noastră am început să o scriem…

au scris:  psi,  dordefemeie, almanahe, carmen pricop, Angela, Dictatura Justitiei, Mitzaa Biciclista, vavaly, tiberiu, cammely